De astazi, am intrat în vacanta. O vacanta de la trecut.
Am fost marti la intalnirea cu pacienii si rudele lor, la Fundeni. Am intrat acolo increzatoare ca pot face ceva pentru ei sau pentru parintii lor, am iesit debusolata, cu sufletul greu. Doua fete foarte tinere, incredibil de frumoase, cu ochi albastri si mari. Bolnave. Am stat fata in fata cu una dintre ele, incercand sa-i spun ceva. Si brusc, mi-am dat seama, ca nu-i pot spune nimic, nimic bun, nimic frumos, oricat as incerca. Pentru ca undeva acolo in sufletul meu stiu ca poti sa lupti, poti sa fii curajos, poti sa fii optimist, poti sa ai credinta in Dumnezeu, in doctori si in tratament, poti sa incerci toate tratamentele alternative din lume. Totusi e nevoie de ceva mai mult de atat. De sansa. Atunci, uitandu-ma in acei minunati ochi albastri, am tacut, am lasat capul in pamant si m-am indepartat. Stiu ca daca experienta mea ar fi fost una fericita, daca Madalin ar fi fost acum aici, as fi putut sa-i spun acelei fete cate-n luna si in stele. Marti, insa, nu am putut.
Pe Madalin, cand nu puteam sa-i mai vorbesc, il mangaiam. Inlocuiam vorbele cu atingerea si lui ii facea bine. Marti acest lucru nu a fost posibil.
Poate daca ochii aceia nu erau atat de albastri si frumosi, in mintea mea nu se faceau atat de multe conexiuni. Doar ca am intalnit din aprilie 2011 pana in aprilie 2012, oameni cu ochi la fel de albastri si mari, oameni frumosi si tineri. Ei nu mai sunt. I-am revazut pe toti cu ochii mintii. Si mi-am adus aminte de suferinta. De suferinta lor, de suferinta mea, de suferinta celor dragi lor. Nu pot sa mai vad oameni atat de tineri cu trupuri chinuite, suferind, plangand.
Zic stop. E timpul pentru o pauza. E timpul sa las trecutul in urma pentru o perioada nedeterminata. Chiar daca mintea imi spune ca as putea sa fac multe pentru ei, pentru ARIL, sufletul meu cere liniste si odihna. E timpul sa-l ascult, sa-i dau ceea ce cere. Mi-a zis mama acum cateva zile ca sunt in deriva. E posibil sa fiu in cautarea unui nou drum. Dar pentru a-l gasi, e nevoie sa ma indepartez un timp de trecut. Iar daca indepartarea asta ma va linisti si va scoate la iveala forte nebanuite, poate ca voi reveni in mijlocul acestor oameni care au atatea nevoi.
Pana atunci as vrea sa nu mai aud oameni intrebandu-ma sau povestindu-mi de trecut, de visele lor cu Madalin, de suferinta lui, de faptul ca se implinesc x luni de la momentul acela. As vrea sa nu mai aud nici oameni care ma pun sa le promit ca in data X, peste o saptamana, doua, trei, o sa fac ceva sau altceva. Nu.
Las trecutul, las viitorul. Si traiesc ziua de azi asa cum e ea, cu liniste, cu tristete, cu bucurie, cu zbucium, cu ras, cu rasarit de soare, cu luna, cu stele, cu iarba verde, cu muzica. Cu tot ceea ce imi ofera. Eu voi vorbi doar despre ziua de astazi. Cel putin pentru o perioada.
E timpul pentru viata, pentru bucurie, pentru ras. E timpul pentru mine.
da. vei ajuta dupa ce te ajuti pe tine….Dumnezeu sa ti dea pace si putere si liniste si lumina si…
Raluca, capul sus si mergi cu incredere inainte spre viitor alaturi de Vladut!
carpe diem!!!!!
fericirea ta nu e una sanatoasa. e una nascuta din prea multa suferinta si desi nu te cunosc, ma doare sa stiu ca poate fi in lume atata suferinta incat poate naste bucurie. dar faci bine, bucurate! traieste!
Bucura-te de tinerete si viata ! Vladut are nevoie de o mama sanatoasa si vesela !
Draga Raluca,
Iti spun asa desi nu te cunosc insa, citindu-ti postarile, m-am simtit foarte apropiata de tine. Unite prin aceeasi suferinta desi eu am fost alaturi de mama mea, care s-a stins dupa o lupta crancena cu un cancer la san. Eu eram in clasa a 7-a cand s-a imbolnavit si aveam 17 ani cand s-a prapadit. Acum, dupa aproape 30 de ani, pot sa-ti spun ca era un om deosebit, la fel ca si sotul tau, care te incuraja de pe patul de moarte . Voiam sa-ti spun, asa cum mi-a spus si mie mama, ca Madalin nu te va parasi niciodata, va veghea intotdeauna asupra ta si a lui Vladut! Nu sunt vorbe spuse de complezenta, CHIAR ASA ESTE!
Mama mi-a spus sa nu-mi fie frica cand voi ramane singura, ea va fi totdeauna cu mine si va veghea sa nu mi se intample nimic rau si chiar asa a fost! Am trecut prin multe intamplari in care as fi putut sa imi pierd viata dar, efectiv, mama a fost langa mine si m-a pazit! Mama si D-zeu, desi la vremea aceea eram certata cu El, nu intelegeam nedreptatea de a lua un om care era adorat de sute de oameni pentru binele pe care il facea! Sa iti dau cateva exemple de cum era mama langa mine:
La vreo 2 ani de la moartea ei, voiam sa ma despart de baiatul cu care vorbeam desi era aviator si m-ar fi asteptat o viata de huzur dpdv material. Seara, cand m-am culcat, m-am intrebat, oare mama ce-ar fi zis? Am sdormit si in vis mi-a aparut spunandu-mi: “Foarte bine ai facut ca te-ai despartit, cu el toata viata ai fi fost singura!”
La un an de la moartea ei era sa ma inec la Costinesti, la nici 10 m de mal. In clipa in care m-am gandit ” e cazul sa incep sa caut ajutor” ( sa strig, sa fac semnale cu mainile) de nicaieri a aparut dintr-o data un domn la nici 2 m de mine, care m-aajutat sa ajung la mal.
De-a lungul anilor, ingerul meu pazitor, mama mea mi-a trimis cel mai bun baiat sa-l iau de barbat, mi-a dat nu unul, ci doi copii minunati, dupa ani de tratamente in care medicii nu-mi dadeau nicio sansa de a ramane gravida. Bine, aici s-a produs marea mea impacare cu Dumnezeu, in urma unui simplu bilet in care ii scriam, sub forma de acatist, ca, nici mai mult nici mai putin, o sa cred ca exista daca o sa raman gravida! La nici 2 luni eram insarcinata, asa incat acum mai am o mare forta langa mine! Si exemplele pot continua: am ramas captivi, 3 persoane, in bezna totala a unei pesteri subterane si nu am gasit iesirea decat peste 8 ore, am cazut cu baietelul meu in brate dintr-un autobuz si m-am patit decat o luxatie, m-aatacat un boschetar si mi-adat cu un ciomag in cap si n-am ramas decat cu un cucui si mai am inca nu stiu cate alte exemple! De altfel, prietenele mele imi spun, cand au cate o greutate, ca se gandesc la mine si isi dau seama ca pot trece peste orice!
Acesta este si mesajul meu: timpul si numai timpul este cel care te va vindeca. In afara de el, tu ai o tarie interioara extraordinara iar cand n-o s-o ai, nu-i nimic, e un semn ca trebuie sa te asezi, sa dai jos povara de pe umeri si sa te odihnesti. Si mai ai cateva atuuri pe care eu nu le aveam la 17 ani: il ai pe Vladut si pari, din ceea ce s crii, ca esti o persoana puternica, echilibrata si care nu se lasa doborata cu una , cu doua.
Tine-o tot asa, ai toata viata inainte! Daca simti vreodata ca te prabusesti sau pur si simplu ai nevoie de un cuvant de mangaiere, da-mi un semn pe mail si te voi sustine din toata inima!
Cu drag,
Ioana