mi-am gasit nasul. cred ca pot intelege, in sfarsit, cum te simteai cand te trezeam aproape in fiecare dimineata, inainte sa plec la birou, ca sa te sarut si sa te mangai putin. iar tu imi spuneai ca vrei sa dooormi. si eu ma suparam. si tu imi spuneai ca nu mai poti adormi la loc.

dimineata, cand mi-e somnul mai dulce, nici nu se face bine ora 6, ca fii-tu top-top la mine-n pat. si macar de ar adormi langa mine din nou. dar de unde. ma ciupeste de obraz, imi baga degetul in gura, in ochi, ma trage de par, imi arata becurile de afara, sare in pat. dialogul nostru preferat la acea ora:
“vreau sa se trezeasca mama”
“Vladuut, vreau sa doooooooorm. inca jumatate de ora.”
“vreau sa se trezeasca mama”

si cine crezi ca iese castigator? el, bineinteles. si uite asa ma trezesc morocanoasa.
si oricat l-as iubi, uneori chiar as vrea sa doooooooorm. si zambesc, gandindu-ma la noi doi. nu ma asteptam sa avem un copil mai matinal decat mine.

clar mi-am gasit nasul.

dar tu, tu esti bine?

nu-ti mai arde nici de ascensiune profesionala, aproape ca nu-i mai vezi pe ceilalti membri ai familiei, nu-ti mai arde de ras, de bucurii, de distractii, nici macar acel “Doamne Fereste” pe care esti tentat sa-l zici cand auzi de alti bolnavi nu iti mai foloseste la nimic.

viata ta se invarte in jurul bolnavului, vrei sa il sprijini, sa il incurajezi, sa ii alini suferinta. singurele drumuri pe care le stii sunt serviciu – spital, spital – serviciu. si citesti mult, articole de specialitate, tot ce iti pica in mana despre boala respectiva. ajungi sa devii “expert” in toate tratamentele posibile si imposibile care ar putea sa il vindece, ajungi sa stii dinainte ce o sa-ti spuna doctorul, care e prognosticul.

si in toata cautarea asta nebuna, daca tratamentul se face in romania, la un moment dat ajungi sa dai cu capul de incapacitatea sistemului sanitar romanesc.

*****************

imi aduc aminte de un episod din perioada in care Madalin era internat la spital in Bucuresti. trecuse putin timp de la diagnostic si nu prea stiam eu mare lucru de “cum ar trebui sa ma comport” . era intr-o seara si asistenta a venit la mine cu trei dosare. trei pacienti. unul dintre dosare era al lui madalin.
mi-a zis sa merg la centrul de transfuzii din spital. pentru pacientii cu boli hematologice, sunt perioade cand transfuziile de sange sunt esentiale pentru a ramane in viata sau pentru a putea continua tratamentul.
pe fiecare dosar scria numele pacientului. in dosarul lui Madalin, am introdus 10 lei. asa fusesem invatata. la celelate nu m-am uitat. am mers la centrul de transfuzii cu cele 3 dosare. am asteptat 5 minute si mi s-au dat inapoi.
am plecat. pe drum a inceput sa imi vajaie capul si mi s-au taiat picioarele. doar in dosarul lui madalin era punga de sange.
le-am dus asistentei. nu am putut sa reactionez altfel atunci.

****************

acesta este doar un episod. cei care se confrunta cu cancerul cunosc lipsurile.
de multe ori bolnavilor li se spune ca nu-s medicamente (sa te duci sa le achizitionezi), ca nu e sange (sa chemi prietenii sa doneze), ca aparatul de radioterapie e stricat (sa vii saptamana viitoare sau luna viitoare dar nimeni nu iti garanteaza ca atunci aparatul va fi reparat).

din pacate, statisticile si prognozele nu sunt deloc imbucuratoare. numarul de bolnavi de cancer este in crestere.
si ce poti face ca om sanatos in acest moment:
1. sa ai grija de alimentatie, sa faci miscare, per ansamblu sa ai un stil de viata cat mai sanatos posibil.
2. din 6 in 6 luni sau macar o data la un an sa mergi la doctor sa faci controalele periodice.

dar, uneori, lucrurile acestea nu sunt de ajuns. atunci mergi mai departe. ai vrea sa te asiguri ca in sistemul nostru de sanatate ai sanse la un tratament corect.

si afli de campanii facute de asociatii, care chiar lupta pentru a schimba ceva.
eu le stiu pe fetele de la Daruieste Viata. le cunosc realizarile si le admir pentru puterea lor de a schimba ceva in Romania. puteti sa aflati de ele “rasfoind” un pic site-ul lor.

tot auzim varianta “sharing is caring”, pentru ca suna bine, dar de data asta as spune “donating is caring”. zic ca asta suna si mai bine.

N-am cunoscut-o, dar m-am gândit la ea uneori. Știam de lupta ei, fiind ruda unor persoane apropiate.

Ridic privirea spre cerul vostru, al tuturor, și tac.

Rămas bun, Andrada!

Iar noi, cei de aici, să nu încetăm să visăm și să plămădim visele.

Când cafeaua din ibric îți gâdilă ușor nările
Când viața îți șoptește la ureche: fii fericit
Când visezi cu ochii deschiși unde vrei să ajungi
Când te cațeri ca pe un nor pufos de pe cer, mai sus și mai sus, aproape de visul tău
Când vântul îți mângâie ușor obrajii
Când lumina soarelui te face atent la frunzele tomnatice
Atunci înseamnă ca TRĂIEȘTI.

acum ceva timp am primit un email de la o tânără care se află într-o situție asemănătoare cu a mea. îmi descria multe din stările ei. m-a surprins să văd că o mare parte din ceea ce simțea ea, simțeam și eu. m-a surprins să realizez că o parte din întrebările pe care și le punea în sinea ei, despre cât de normale sau anormale sunt unele lucruri pe care le gândește sau le face, mă bântuie și pe mine.

în acel moment, deși ideea acestui site îmi încolțise de ceva timp, mi-am zis că e momentul să trec la treabă.

am scris și voi scrie în continuare despre dilemele, frustrările și provocările de a fi părinte singur.

am rugat o bună prietenă, psihoterapeut Sofia Mardale, să mă ajute, scriind observațiile ei din punct de vedere al specialistului.

iar tânăra, care m-a motivat să pun site-ul în picioare prin ceea ce mi-a scris, va fi primul meu invitat să-și dezvăluie din trăirile de părinte singur.

site-ul lui Mădălin va rămâne și mă voi întoarce aici ori de câte ori voi simți nevoia de a comunica cu el.

mulțumesc…

1. Vlăduț e la Constanța pe perioada verii, la fel ca anul trecut. De curând, mama mi-a spus că anul trecut a fost, la un moment dat, o lună jumatate în care nu am ajuns să-l vad. Eu nu mai știu, nici atunci nu realizam. Acum programul meu e destul de riguros, o data la două săptămâni merg să petrec week-endul cu el, indiferent ce altceva mi s-ar propune.
2. Anul trecut au fost zile în care ajungeam la serviciu și după două, trei ore simțeam ca nu mai pot sta. Plecam (am avut parte de multă înțelegere) acasă și vegetam câteva ore bune. De prin martie, nu am mai simțit nevoia de acest lucru.
3. Anul trecut îmi cereau prietenii să stabilim diverse întâlniri de pe o săptămâna pe alta. Îmi era imposibil să fac asta, nu eram în stare să planific ceva. Acum planific și, deși poate mai anulez lucruri din cauza unor stări mai proaste, acest lucru se întâmplă mult mai rar.

Este o evoluție, eu o văd și o simt. De unde apar dezechilibrele totuși?

De la 19 ani, timp de 10 ani, am crescut, evoluat, alături de Mădălin. Comunicarea dintre noi era nemaipomenită, dacă aveam nevoie să mă sfătuiesc cu cineva, știam pe cine să sun sau cu cine să vorbesc mai întâi.
Acum, în astfel de momente, când primul impuls ar fi fost să vorbesc cu el, trag un plâns și mă culc. Mă trezesc mai bine? De cele mai multe ori, da, pregătită să văd altfel problema.

Este o nouă etapă, de obișnuire cu singurătatea. Nu e mai bună sau mai rea, e doar altfel. Probabil, reechilibrarea emoțională completă va fi atunci cand va apărea altcineva în viața mea.
Am ajuns să vreau asta? Da. Nu mă mai simt vinovată că mă gândesc la acest lucru. M-am întrebat deseori dacă, dorindu-mi asta, înseamnă că nu l-am iubit îndeajuns de mult pe Mădălin.
Pe parcurs mi-am dat seama că e o întrebare greșită și am lăsat deoparte sentimentul acesta de vinovație.
Îmi imaginez sufletul sub formă de cutiuțe mai mici și mai mari. Cei 10 ani minunați petrecuți alături de Mădălin se află într-o cutie mare, frumos colorată, pe care o mai deschid din când în când și mai extrag câte o amintire. Apoi pun capacul.

Nu mă mai agăț de trecut. Spun de foarte multe ori celor din jurul meu că oamenii vin și pleacă din viața noastră. Fiecare aduce lucruri extraordinare. Ține doar de noi să le descoperim, să schimbăm ceva în noi și în viața noastră prin ele. Să fim recunoscători pentru ceea ce au adus cu ei, iar apoi, dacă e nevoie, să-i lăsăm să plece, indiferent ce înseamnă această plecare.
Și noi să privim în alte direcții, celebrându-i în sufletul nostru pe cei care au contribuit la modelarea existenței noastre. Nu e ușor, dar se poate.

Am decis să scriu aici o parte din radiografia emoțională a ultimului an, chiar dacă acest site a fost gândit, inițial pentru, apoi în memoria lui Mădălin.
O sa îl las așa și o să trec să scriu în altă parte. Unde? Revin în curând cu detalii.

update: sunt versurile si melodia care ma urmaresc de ceva timp incoace:
“În loc de-o inimă, în pieptul meu,
Probabil bunul Dumnezeu
Mi-a pus
Câteva sute.
Mai bine zis, un port deschis,
În care vin mereu, din mări de vis,
Corăbii
Nemaivăzute.” (Nicu Alifantis/Dinu Olarasu – Mozaic)

uneori nu merge. inchid ochii. simt mirosul marii si viata cum doare pana in varful degetelor.
dar azi? ce faci azi ca sa scapi de dor?

azi nu vreau sa scap de dor. chiar vreau sa-l simt cum imi face viata sa doara pana in varful degetelor. da, da. merg s-o ascult pe prietena mea, Sorina. nu o sa fiu singura, desi de cele mai multe ori prefer singuratatea la concertele ei. o sa cante “let it be” si azi o sa plang, stiu ca o sa plang, pentru ca dorul o sa fie acolo cuibarit bine. o sa strang ochii tare de tot si o sa las o lacrima sau doua sa coboare pe obraz. apoi o sa zambesc, cu fata in palme.

tie ti-e dor?

la un moment dat revin în prezent. pornesc la drum din nou. îmi leg șireturile la pantofi să nu mă mai împiedic și ridic iar ziduri.
și tot ce îmi doresc e ca șireturile să rămână legate ca să nu mai cad și să mă pot feri din calea prabușirii zidurilor.
mă întreb uneori ce ar trebui să fac.
poate, un lucru simplu, să-mi schimb pantofii.

Nu am putut sa îți scriu pâna acum. Nu m-ai lăsat. Ai întors fața de la mine, te-ai revoltat, ai plâns pe înfundate, ai uitat de tine. Îți scriu acum ca sa îți aduc aminte ce ți-am zis acum un an când am fost pentru ultima oară fizic lângă tine.
Poate nu mi-ai simțit prezența, dar am fost alături de tine clipă de clipă, te-am ținut în brațe , te-am mângaiat pe cap, m-am jucat în părul tău, ți-am șoptit la ureche, când m-ai chemat, cum e mai bine să faci în situațiile cu care te-ai confruntat.
Uneori m-ai ascultat, alteori nu, și ai căzut, ai suferit, dar am fost alături de tine și te-ai ridicat iar. Am plâns și eu de dorul tau.
Și mie mi-a fost greu să mă obișnuiesc, foarte greu, sa nu te mai văd, sa nu-l mai văd pe Vlăduț. Dar până la urmă am facut-o și mi-am dat seama ca e bine și așa. Mai ales ca am scăpat de toate durerile și de boală. M-am dezmeticit și mi-am dat seama ca vă văd zilnic, că pot să îi dau în fiecare seară câte un pupic lui Vlăduț. Îți aduci aminte cum te surprinde uneori cu ceea ce îți zice? Cine crezi că îi șoptește la ureche?

Sunt liber și mi-e tare bine. Mă bucur de fiecare clipă pe care o am.
Nu mai programez, dar mă plimb. Am văzut o grămadă de locuri. Ce e foarte fain e că pot fi în atâtea locuri în același timp.

Acum, de exemplu, stau pe un șezlong la soare, cu un cocktail în mână. Mă pregătesc să mă duc să înot. Trăiesc fiecare clipă la maxim.

Aș vrea să faci și tu același lucru. Înțeleg că uneori ți-e greu, dar aș vrea să știi ca sunt alături de tine și că voi fi și de acum încolo. Te-am ajutat și te voi ajuta în continuare. Doar deschide-ți mintea și sufletul și o să vezi lucrurile minunate care sunt și care vor veni.

Te sărut și te iubesc mult!

țopăim prin apă. la mal e caldă.
el pleacă să se tăvălească în nisip.
eu rămân cu picioarele în apă și cu gândurile mele.
respectul meu față de mine e undeva jos.
îmi aduc aminte de cuvintele preotului Dosoftei. contează pasul bun pe care îl faci astăzi, mai puțin ce a fost ieri.

se apropie Învierea.
știu deja că anul ăsta nu o să ajung la biserică să iau Lumină.
nu pot.
aș vrea totuși Lumină peste minte și suflet.

mă duc la vlăduț.
mă las în genunchi în fața lui și îi spun: “te iubesc mult, vlăduț!”
iar el îmi răspunde:”vlăduț are o steluță în frunte.”
știm amândoi că acea steluță e tatăl lui.
îl strâng tare în brațe.

plecăm spre casă.

Hristos a Înviat!