O radiografie emoțională a ultimului an

Mi s-a întâmplat în ultimul timp să fiu întrebată, direct sau indirect, după cât timp mi-am revenit, emoțional vorbind.
Un răspuns scurt și la obiect ar fi că nu mi-am revenit nici acum complet. O să se întâmple acest lucru la un moment dat? Da, categoric da. O să detaliez, comparând perioada aceasta cu aceeași perioadă de anul trecut și o să listez trei aspecte pe care eu le consider relevante.

1. Vlăduț e la Constanța pe perioada verii, la fel ca anul trecut. De curând, mama mi-a spus că anul trecut a fost, la un moment dat, o lună jumatate în care nu am ajuns să-l vad. Eu nu mai știu, nici atunci nu realizam. Acum programul meu e destul de riguros, o data la două săptămâni merg să petrec week-endul cu el, indiferent ce altceva mi s-ar propune.
2. Anul trecut au fost zile în care ajungeam la serviciu și după două, trei ore simțeam ca nu mai pot sta. Plecam (am avut parte de multă înțelegere) acasă și vegetam câteva ore bune. De prin martie, nu am mai simțit nevoia de acest lucru.
3. Anul trecut îmi cereau prietenii să stabilim diverse întâlniri de pe o săptămâna pe alta. Îmi era imposibil să fac asta, nu eram în stare să planific ceva. Acum planific și, deși poate mai anulez lucruri din cauza unor stări mai proaste, acest lucru se întâmplă mult mai rar.

Este o evoluție, eu o văd și o simt. De unde apar dezechilibrele totuși?

De la 19 ani, timp de 10 ani, am crescut, evoluat, alături de Mădălin. Comunicarea dintre noi era nemaipomenită, dacă aveam nevoie să mă sfătuiesc cu cineva, știam pe cine să sun sau cu cine să vorbesc mai întâi.
Acum, în astfel de momente, când primul impuls ar fi fost să vorbesc cu el, trag un plâns și mă culc. Mă trezesc mai bine? De cele mai multe ori, da, pregătită să văd altfel problema.

Este o nouă etapă, de obișnuire cu singurătatea. Nu e mai bună sau mai rea, e doar altfel. Probabil, reechilibrarea emoțională completă va fi atunci cand va apărea altcineva în viața mea.
Am ajuns să vreau asta? Da. Nu mă mai simt vinovată că mă gândesc la acest lucru. M-am întrebat deseori dacă, dorindu-mi asta, înseamnă că nu l-am iubit îndeajuns de mult pe Mădălin.
Pe parcurs mi-am dat seama că e o întrebare greșită și am lăsat deoparte sentimentul acesta de vinovație.
Îmi imaginez sufletul sub formă de cutiuțe mai mici și mai mari. Cei 10 ani minunați petrecuți alături de Mădălin se află într-o cutie mare, frumos colorată, pe care o mai deschid din când în când și mai extrag câte o amintire. Apoi pun capacul.

Nu mă mai agăț de trecut. Spun de foarte multe ori celor din jurul meu că oamenii vin și pleacă din viața noastră. Fiecare aduce lucruri extraordinare. Ține doar de noi să le descoperim, să schimbăm ceva în noi și în viața noastră prin ele. Să fim recunoscători pentru ceea ce au adus cu ei, iar apoi, dacă e nevoie, să-i lăsăm să plece, indiferent ce înseamnă această plecare.
Și noi să privim în alte direcții, celebrându-i în sufletul nostru pe cei care au contribuit la modelarea existenței noastre. Nu e ușor, dar se poate.

Am decis să scriu aici o parte din radiografia emoțională a ultimului an, chiar dacă acest site a fost gândit, inițial pentru, apoi în memoria lui Mădălin.
O sa îl las așa și o să trec să scriu în altă parte. Unde? Revin în curând cu detalii.

update: sunt versurile si melodia care ma urmaresc de ceva timp incoace:
“În loc de-o inimă, în pieptul meu,
Probabil bunul Dumnezeu
Mi-a pus
Câteva sute.
Mai bine zis, un port deschis,
În care vin mereu, din mări de vis,
Corăbii
Nemaivăzute.” (Nicu Alifantis/Dinu Olarasu – Mozaic)