cand cineva din familie e diagnosticat cu cancer, viata celor foarte apropiati se schimba radical.
nu-ti mai arde nici de ascensiune profesionala, aproape ca nu-i mai vezi pe ceilalti membri ai familiei, nu-ti mai arde de ras, de bucurii, de distractii, nici macar acel “Doamne Fereste” pe care esti tentat sa-l zici cand auzi de alti bolnavi nu iti mai foloseste la nimic.
viata ta se invarte in jurul bolnavului, vrei sa il sprijini, sa il incurajezi, sa ii alini suferinta. singurele drumuri pe care le stii sunt serviciu – spital, spital – serviciu. si citesti mult, articole de specialitate, tot ce iti pica in mana despre boala respectiva. ajungi sa devii “expert” in toate tratamentele posibile si imposibile care ar putea sa il vindece, ajungi sa stii dinainte ce o sa-ti spuna doctorul, care e prognosticul.
si in toata cautarea asta nebuna, daca tratamentul se face in romania, la un moment dat ajungi sa dai cu capul de incapacitatea sistemului sanitar romanesc.
*****************
imi aduc aminte de un episod din perioada in care Madalin era internat la spital in Bucuresti. trecuse putin timp de la diagnostic si nu prea stiam eu mare lucru de “cum ar trebui sa ma comport” . era intr-o seara si asistenta a venit la mine cu trei dosare. trei pacienti. unul dintre dosare era al lui madalin.
mi-a zis sa merg la centrul de transfuzii din spital. pentru pacientii cu boli hematologice, sunt perioade cand transfuziile de sange sunt esentiale pentru a ramane in viata sau pentru a putea continua tratamentul.
pe fiecare dosar scria numele pacientului. in dosarul lui Madalin, am introdus 10 lei. asa fusesem invatata. la celelate nu m-am uitat. am mers la centrul de transfuzii cu cele 3 dosare. am asteptat 5 minute si mi s-au dat inapoi.
am plecat. pe drum a inceput sa imi vajaie capul si mi s-au taiat picioarele. doar in dosarul lui madalin era punga de sange.
le-am dus asistentei. nu am putut sa reactionez altfel atunci.
****************
acesta este doar un episod. cei care se confrunta cu cancerul cunosc lipsurile.
de multe ori bolnavilor li se spune ca nu-s medicamente (sa te duci sa le achizitionezi), ca nu e sange (sa chemi prietenii sa doneze), ca aparatul de radioterapie e stricat (sa vii saptamana viitoare sau luna viitoare dar nimeni nu iti garanteaza ca atunci aparatul va fi reparat).
din pacate, statisticile si prognozele nu sunt deloc imbucuratoare. numarul de bolnavi de cancer este in crestere.
si ce poti face ca om sanatos in acest moment:
1. sa ai grija de alimentatie, sa faci miscare, per ansamblu sa ai un stil de viata cat mai sanatos posibil.
2. din 6 in 6 luni sau macar o data la un an sa mergi la doctor sa faci controalele periodice.
dar, uneori, lucrurile acestea nu sunt de ajuns. atunci mergi mai departe. ai vrea sa te asiguri ca in sistemul nostru de sanatate ai sanse la un tratament corect.
si afli de campanii facute de asociatii, care chiar lupta pentru a schimba ceva.
eu le stiu pe fetele de la Daruieste Viata. le cunosc realizarile si le admir pentru puterea lor de a schimba ceva in Romania. puteti sa aflati de ele “rasfoind” un pic site-ul lor.
acum organizeaza o campanie pentru achizitionarea de aparate de radioterapie. daca reusesc sa stranga 5000 E pana pe 16 octombrie, BCR le dubleaza suma.
aici puteti dona cu un card si 2 click-uri. puteti dona 5, 10 lei. sau puteti dona mai mult.
tot auzim varianta “sharing is caring”, pentru ca suna bine, dar de data asta as spune “donating is caring”. zic ca asta suna si mai bine.
Am descoperit blogul cand aveam cea mai mare nevoie… Acum o luna am pierdut cea mai draga fiinta a sufletului meu, bunicul meu. A fost mai mult decat un bunic, a fost tata, cel mai bun prieten, cel mai bun om. Si toate doar pentru mine. Raluca, ma regasesc in tot ceea ce ai scris, numai cine a experimentat durerea in momentul in care cineva drag este diagnosticat cu cancer poate intelege prin ceea ce treci. M-ai ajutat sa gasesc raspunsuri la multe intrebari, am inteles ca nu sunt singura si mai mult decat atat mi-ai dat curaj! Esti o invingatoare! Iti multumesc
Am trecut printr-o situatie asemanatoare cu fiul meu, care la 14 ani a fost diagnostivcat cu leucemie.
Ingrozitoare au fost intrebarile: unde am gresit, de ce, cand, daca nu eu atunci cine,cum, etc etc.
Am gasit o multitudine de raspunsuri, la adresa intrebarilor -raspuns indirecte.
Concluziile au fost in aparenta dezamagitoare, insa logice si indescriptibile ca efect imediat.
Eu am fost cel ce a gresit, prin prizma faptului ca nu am fost destul de ferm in a-mi sustine parerile, adunate intr-o viata, sustinute de argumente stiintifice, pedagogice , teologice etc.
Prima concluzie a fost ca , pana atunci, toata viata mea a fost cladita pe minciuna. Este adevarat ca nu era minciuna mea, insa eu am fost cel ce a ingaduit-o.
Ca nu este bine sa faci decat un copil, cu argumentatia acelor timpuri, greu de crescut, te rade lumea etc.
Daca am mai fi avut cel putin un copil, se putea face transplant medular.
Ce importanta are vitamina C?!- cele sustinute de mine au fost confirmate un an mai tarziu(prea tarziu) de toate forurile medicale.
Ce daca mancam incorect, asa am invatat si nu vom schimba noi lume doar ca vrem! Se dovedeste din ce in ce mai mult, ca suntem ceea ce mancam-respectiv bolnavi sau sanatosi.
Copilul trebuie sa invete, tata, lasa boala. Indemn contraindicat psiho-pedagogic la acest tip de afectiune, stresul fiind un factor declansator, iar in timpul bolii, un factor mortal- pacientul se lasa prada bolii, decat sa mai aiba de-aface cu asemenea “oameni”, stiind ca se va lovi de ei cat timp vor trai.
Inchei deocamdata mica mea lacrima,din cauza lungimii textului.
Revin pentru eventuale intrebari.
Scurtu Sorin Izvoras