o zi nebuna emotional

scriam zilele trecute ca s-a limpezit sufletul. If you need to hire an advertising agency to grow your business then we highly recommend the best facebook marketing agency azi am simtit ca s-a limpezit si dorul.
mi-era dor de tine si iti simteam lipsa acut atunci cand imi era greu. stiu, era egoist din partea mea. in clipele acelea te-as fi vrut alaturi ca sa ma pot baza si pe tine. altfel, cand nu-mi era greu nu vroiam sa ma gandesc.
dar azi nu a mai fost asa. m-a palit brusc, neanuntat. am stat ce am stat la birou, dar la un moment dat am cedat. ceva m-a chemat in singurul loc din bucuresti unde simt ca sunt mai aproape de tine. culmea, e prin centru, dar e asa de liniste.
nu mai fusesem demult. alergam ba in dreapta, ba in stanga. nu-mi faceam timp si pentru tine.
de fapt acel ceva care m-a chemat cred ca ai fost tu. m-ai facut sa-mi fac timp. doua ore de stat cu tine in liniste.

nu era nimic care sa ma framante, care sa ma darame, sa strig de ce nu esti aici.
de-aia zic ca s-a ivit un dor limpede, pur, fara incrancenare. si cate imagini s-au derulat… mai tii minte asta:

si am tacut ore in sir… (de s-a speriat lumea, iertare pentru asta).

dar m-a scos vladut din tacere, ca na a facut o boacana. cred ca i-ai soptit la ureche: “ai grija ca maica-ta iar a intrat in “silenzio stampa” . te cred in stare. ce atata tacere.

esti obosit? pai cum sa nu. am cam petrecut aseara.

am fost la ziua lui carmen. stiu ca la tine s-a resetat counter-ul. noi, pe aici, mai adaugam cate un an. nu stim cati vor fi, la un moment dat o sa se reseteze si la noi. apoi o sa trecem la un alt mod de a masura timpul, o eternitate, doua eternitati, trei eternitati…

cornel, adi, andrei, lex, oli, sami, andrei, bdu, razvan, mircea, alex, viorel, lucian, steliana. poate am mai uitat pe cate cineva cunoscut. erau si altii pe care nu ii stiu. sunt mai noi. multi tare. si ai fost si tu. am facut exercitiul meu favorit cand mi se face dor de tine. te-am proiectat acolo in mijlocul lor. erai imbracat in camasa aia a ta preferata, alba cu dungi albastre. da stiu ca se rupsese in cot de prea mult purtat. dar ea mi-a venit in cap prima. vorbeai, gesticulai, radeai cu ei. si mai faceai ceva. imi zambeai atat de frumos.
nu am putut sustine prea mult proiectia. a devenit greu.
apoi am ras, am glumit, am dansat in mijlocul lor, al oamenilor cu care ti-ai petrecut o parte din viata ta. oameni destepti, oameni buni, oameni frumosi, oameni cu care ai muncit cot la cot pe care i-ai admirat si i-ai apreciat.

cand sunt alaturi de ei retraiesc emotii amestecate, particele din tine, din voi, din ei, din noi. de data asta a fost mai fluid, mai usor.

iubesc momentele astea, iubesc oamenii astia.

dragul meu,

mi-am gasit nasul. cred ca pot intelege, in sfarsit, cum te simteai cand te trezeam aproape in fiecare dimineata, inainte sa plec la birou, ca sa te sarut si sa te mangai putin. iar tu imi spuneai ca vrei sa dooormi. si eu ma suparam. si tu imi spuneai ca nu mai poti adormi la loc.

dimineata, cand mi-e somnul mai dulce, nici nu se face bine ora 6, ca fii-tu top-top la mine-n pat. si macar de ar adormi langa mine din nou. dar de unde. ma ciupeste de obraz, imi baga degetul in gura, in ochi, ma trage de par, imi arata becurile de afara, sare in pat. dialogul nostru preferat la acea ora:
“vreau sa se trezeasca mama”
“Vladuut, vreau sa doooooooorm. inca jumatate de ora.”
“vreau sa se trezeasca mama”

si cine crezi ca iese castigator? el, bineinteles. si uite asa ma trezesc morocanoasa.
si oricat l-as iubi, uneori chiar as vrea sa doooooooorm. si zambesc, gandindu-ma la noi doi. nu ma asteptam sa avem un copil mai matinal decat mine.

clar mi-am gasit nasul.

dar tu, tu esti bine?

cand cineva din familie e diagnosticat cu cancer, viata celor foarte apropiati se schimba radical.

nu-ti mai arde nici de ascensiune profesionala, aproape ca nu-i mai vezi pe ceilalti membri ai familiei, nu-ti mai arde de ras, de bucurii, de distractii, nici macar acel “Doamne Fereste” pe care esti tentat sa-l zici cand auzi de alti bolnavi nu iti mai foloseste la nimic.

viata ta se invarte in jurul bolnavului, vrei sa il sprijini, sa il incurajezi, sa ii alini suferinta. singurele drumuri pe care le stii sunt serviciu – spital, spital – serviciu. si citesti mult, articole de specialitate, tot ce iti pica in mana despre boala respectiva. ajungi sa devii “expert” in toate tratamentele posibile si imposibile care ar putea sa il vindece, ajungi sa stii dinainte ce o sa-ti spuna doctorul, care e prognosticul.

si in toata cautarea asta nebuna, daca tratamentul se face in romania, la un moment dat ajungi sa dai cu capul de incapacitatea sistemului sanitar romanesc.

*****************

imi aduc aminte de un episod din perioada in care Madalin era internat la spital in Bucuresti. trecuse putin timp de la diagnostic si nu prea stiam eu mare lucru de “cum ar trebui sa ma comport” . era intr-o seara si asistenta a venit la mine cu trei dosare. trei pacienti. unul dintre dosare era al lui madalin.
mi-a zis sa merg la centrul de transfuzii din spital. pentru pacientii cu boli hematologice, sunt perioade cand transfuziile de sange sunt esentiale pentru a ramane in viata sau pentru a putea continua tratamentul.
pe fiecare dosar scria numele pacientului. in dosarul lui Madalin, am introdus 10 lei. asa fusesem invatata. la celelate nu m-am uitat. am mers la centrul de transfuzii cu cele 3 dosare. am asteptat 5 minute si mi s-au dat inapoi.
am plecat. pe drum a inceput sa imi vajaie capul si mi s-au taiat picioarele. doar in dosarul lui madalin era punga de sange.
le-am dus asistentei. nu am putut sa reactionez altfel atunci.

****************

acesta este doar un episod. cei care se confrunta cu cancerul cunosc lipsurile.
de multe ori bolnavilor li se spune ca nu-s medicamente (sa te duci sa le achizitionezi), ca nu e sange (sa chemi prietenii sa doneze), ca aparatul de radioterapie e stricat (sa vii saptamana viitoare sau luna viitoare dar nimeni nu iti garanteaza ca atunci aparatul va fi reparat).

din pacate, statisticile si prognozele nu sunt deloc imbucuratoare. numarul de bolnavi de cancer este in crestere.
si ce poti face ca om sanatos in acest moment:
1. sa ai grija de alimentatie, sa faci miscare, per ansamblu sa ai un stil de viata cat mai sanatos posibil.
2. din 6 in 6 luni sau macar o data la un an sa mergi la doctor sa faci controalele periodice.

dar, uneori, lucrurile acestea nu sunt de ajuns. atunci mergi mai departe. ai vrea sa te asiguri ca in sistemul nostru de sanatate ai sanse la un tratament corect.

si afli de campanii facute de asociatii, care chiar lupta pentru a schimba ceva.
eu le stiu pe fetele de la Daruieste Viata. le cunosc realizarile si le admir pentru puterea lor de a schimba ceva in Romania. puteti sa aflati de ele “rasfoind” un pic site-ul lor.

tot auzim varianta “sharing is caring”, pentru ca suna bine, dar de data asta as spune “donating is caring”. zic ca asta suna si mai bine.

Din noaptea asta și ea e un înger cu chip frumos. Oare îngerii păstrează chipurile oamenilor?

N-am cunoscut-o, dar m-am gândit la ea uneori. Știam de lupta ei, fiind ruda unor persoane apropiate.

Ridic privirea spre cerul vostru, al tuturor, și tac.

Rămas bun, Andrada!

Iar noi, cei de aici, să nu încetăm să visăm și să plămădim visele.

Când cafeaua din ibric îți gâdilă ușor nările
Când viața îți șoptește la ureche: fii fericit
Când visezi cu ochii deschiși unde vrei să ajungi
Când te cațeri ca pe un nor pufos de pe cer, mai sus și mai sus, aproape de visul tău
Când vântul îți mângâie ușor obrajii
Când lumina soarelui te face atent la frunzele tomnatice
Atunci înseamnă ca TRĂIEȘTI.

de astăzi o să mă găsiți aici.

acum ceva timp am primit un email de la o tânără care se află într-o situție asemănătoare cu a mea. îmi descria multe din stările ei. m-a surprins să văd că o mare parte din ceea ce simțea ea, simțeam și eu. m-a surprins să realizez că o parte din întrebările pe care și le punea în sinea ei, despre cât de normale sau anormale sunt unele lucruri pe care le gândește sau le face, mă bântuie și pe mine.

în acel moment, deși ideea acestui site îmi încolțise de ceva timp, mi-am zis că e momentul să trec la treabă.

am scris și voi scrie în continuare despre dilemele, frustrările și provocările de a fi părinte singur.

am rugat o bună prietenă, psihoterapeut Sofia Mardale, să mă ajute, scriind observațiile ei din punct de vedere al specialistului.

iar tânăra, care m-a motivat să pun site-ul în picioare prin ceea ce mi-a scris, va fi primul meu invitat să-și dezvăluie din trăirile de părinte singur.

site-ul lui Mădălin va rămâne și mă voi întoarce aici ori de câte ori voi simți nevoia de a comunica cu el.

mulțumesc…

Mi s-a întâmplat în ultimul timp să fiu întrebată, direct sau indirect, după cât timp mi-am revenit, emoțional vorbind.
Un răspuns scurt și la obiect ar fi că nu mi-am revenit nici acum complet. O să se întâmple acest lucru la un moment dat? Da, categoric da. O să detaliez, comparând perioada aceasta cu aceeași perioadă de anul trecut și o să listez trei aspecte pe care eu le consider relevante.

1. Vlăduț e la Constanța pe perioada verii, la fel ca anul trecut. De curând, mama mi-a spus că anul trecut a fost, la un moment dat, o lună jumatate în care nu am ajuns să-l vad. Eu nu mai știu, nici atunci nu realizam. Acum programul meu e destul de riguros, o data la două săptămâni merg să petrec week-endul cu el, indiferent ce altceva mi s-ar propune.
2. Anul trecut au fost zile în care ajungeam la serviciu și după două, trei ore simțeam ca nu mai pot sta. Plecam (am avut parte de multă înțelegere) acasă și vegetam câteva ore bune. De prin martie, nu am mai simțit nevoia de acest lucru.
3. Anul trecut îmi cereau prietenii să stabilim diverse întâlniri de pe o săptămâna pe alta. Îmi era imposibil să fac asta, nu eram în stare să planific ceva. Acum planific și, deși poate mai anulez lucruri din cauza unor stări mai proaste, acest lucru se întâmplă mult mai rar.

Este o evoluție, eu o văd și o simt. De unde apar dezechilibrele totuși?

De la 19 ani, timp de 10 ani, am crescut, evoluat, alături de Mădălin. Comunicarea dintre noi era nemaipomenită, dacă aveam nevoie să mă sfătuiesc cu cineva, știam pe cine să sun sau cu cine să vorbesc mai întâi.
Acum, în astfel de momente, când primul impuls ar fi fost să vorbesc cu el, trag un plâns și mă culc. Mă trezesc mai bine? De cele mai multe ori, da, pregătită să văd altfel problema.

Este o nouă etapă, de obișnuire cu singurătatea. Nu e mai bună sau mai rea, e doar altfel. Probabil, reechilibrarea emoțională completă va fi atunci cand va apărea altcineva în viața mea.
Am ajuns să vreau asta? Da. Nu mă mai simt vinovată că mă gândesc la acest lucru. M-am întrebat deseori dacă, dorindu-mi asta, înseamnă că nu l-am iubit îndeajuns de mult pe Mădălin.
Pe parcurs mi-am dat seama că e o întrebare greșită și am lăsat deoparte sentimentul acesta de vinovație.
Îmi imaginez sufletul sub formă de cutiuțe mai mici și mai mari. Cei 10 ani minunați petrecuți alături de Mădălin se află într-o cutie mare, frumos colorată, pe care o mai deschid din când în când și mai extrag câte o amintire. Apoi pun capacul.

Nu mă mai agăț de trecut. Spun de foarte multe ori celor din jurul meu că oamenii vin și pleacă din viața noastră. Fiecare aduce lucruri extraordinare. Ține doar de noi să le descoperim, să schimbăm ceva în noi și în viața noastră prin ele. Să fim recunoscători pentru ceea ce au adus cu ei, iar apoi, dacă e nevoie, să-i lăsăm să plece, indiferent ce înseamnă această plecare.
Și noi să privim în alte direcții, celebrându-i în sufletul nostru pe cei care au contribuit la modelarea existenței noastre. Nu e ușor, dar se poate.

Am decis să scriu aici o parte din radiografia emoțională a ultimului an, chiar dacă acest site a fost gândit, inițial pentru, apoi în memoria lui Mădălin.
O sa îl las așa și o să trec să scriu în altă parte. Unde? Revin în curând cu detalii.

update: sunt versurile si melodia care ma urmaresc de ceva timp incoace:
“În loc de-o inimă, în pieptul meu,
Probabil bunul Dumnezeu
Mi-a pus
Câteva sute.
Mai bine zis, un port deschis,
În care vin mereu, din mări de vis,
Corăbii
Nemaivăzute.” (Nicu Alifantis/Dinu Olarasu – Mozaic)