Fac parte din clasa medie a acestei ţarişoare. Adica am un loc de munca care-mi ocupă mare parte din zi şi datorită caruia trăiesc decent. Dar mai am si idei, proiecte care s-ar putea pune în practică în timpul liber. Motivaţia ar fi dublă: satisfacţia de construi ceva pornind de la o idee proprie şi un eventual câştig material pe termen lung. Însă sunt foarte ezitant să ma apuc serios de ele şi mă tot întreb de ce.
Iată că domnul Andrei Pleşu îmi oferă un raspuns in acest articol: http://www.adevarul.ro/articole/munca-daune-colaterale.html
Nu-ți răspunde de ce. De fapt, foarte puțini filosofi răspund la întrebări. Andrei Pleșu de fapt face niște constatări, îmbrăcate într-o aură dată de cultura sa.
Soluția pe care o încerc eu de ceva timp, de când sunt programator ziua și concert-goer și/sau fotograf noaptea, e un management (din ce în ce) mai bun al timpului, și învingerea oboselii în diverse moduri. La un moment dat, organismul clachează, clar – atunci doar stai și dormi.
În rest – nu zice nu. Și insistă. Sunt FOARTE multe lucruri pe lângă care era să trec din pură comoditate sau aparentă oboseală, și dacă aș fi făcut asta, aș fi regretat enorm. Sau nu știu, pentru că atunci când nu faci parte la un lucru, nici nu îl simți de fapt cu adevărata intensitate.
Articolul transpune in cuvinte importanta odihnei. Importanta ne-muncii. Poate pana acum simteam asta, acum s-a gasit cineva care s-a identificat si cu mine si a pus senzatiile mele atat de frumos in cuvinte.
Stiu, dar tot nu îți răspunde la întrebarea “De ce ezit să mă apuc serios de ele”. Că asta nu e echivalent cu odihna. Oricum, e interesant articolul, și e interesant că ai pus problema așa.
Poate imi raspunde ca muncesc suficient.