Sufletul meu a trait extrem in ultimele luni. Au fost momente de care s-a bucurat intens, parca pana la capatul celui mai lung fir de par; dupa care realitatea l-a izbit de nu s-a vazut, l-a trantit si l-a calcat in picioare, creand un gol asa imens, incat uneori mintea ar fi luat un furtun si ar fi pompat orice acolo, doar sa-l umple.
Eu ii spun ca e inca naiv. A stiut ce inseamna doar echilibrul. Acum invata sa traiasca pe sfoara.
Totusi mi-e drag sufletul meu. As vrea sa-l strang in brate si sa-l mangai. E usor infometat dupa liniste si dragoste. O ia uneori la galop si atunci doare fiecare particica a lui. Incerc sa-i soptesc vorbe calde, sa-l linistesc.
Ii spun sa se ia singur in brate si sa priveasca cerul instelat, noaptea, sa-si deschida aripile si sa zboare.
Sa-si descopere resursele nebanuite de a se iubi pe el, mai intai, asa in zbor, in lumina calda a rasaritului (vietii).
Il trimit sa afle ca frumusetea lumii e in el si cu cat e el mai frumos cu atat si lumea din jur va fi mai frumoasa,
cu cat se va iubi el mai mult, cu atat lumea din jur il va iubi si mai mult. Uneori intelege, alteori nu.
Cand nu intelege ma supar, si-l cert. Viseaza la ce a fost, la ce-ar putea sa fie. Ii spun sa iasa la soare, sa-si intinda fiecare coltisor si sa se incalzeasca. Atunci se revolta. E deja prea cald el insusi. Si de-ar putea soarele sa topeasca tot ceea ce-l doare. Ii spun sa iasa sa-l bata vantul, sa-l lase sa-l mangaie cu adierea lui. Dar nici macar vantul nu poate sa alunge tot zbuciumul, toate trairile lui. Si atunci il strang in brate. Se mai domoleste si se agata de mine ca sa-l salvez.
Dar cu cat se agata mai mult cu atat distanta dintre mine si el se mareste si devine un hau. Si atunci il cert din nou. Si el fuge si se ascunde sub carapacea lui. Si de acolo refuza atingerea oricarui sentiment, oricat de singur s-ar simti. Si invata din nou sa se iubeasca pe el si sa iubeasca lumea. Si ajunge iar sa se simta plin si vrea din nou sa daruiasca. Si, in naivitatea lui, urca culmi inalte, doar pentru a se prabusi iar si iar. Pana cand?!
Ieri sufletul meu era sus, astazi il vad iar intins pe jos cum se chinuie, cum se taraste si cat de singur e. Mi-e mila de el, dar nu vreau sa-l ajut. Trebuie sa invete singur pana la urma cum e sa mergi pe sfoara. Stiu ca, daca nu de maine, de poimaine o sa inceapa iar sa urce, incalzit fiind de amintiri si sperante, “te uita cum ninge decembre”.
De ce se chinuie sufletul tau sa merga pe sfoara? Da, sunt de accord, viata e un circ, dar in exterior. Sufletelor noastre le-am putea permite o cale lina, ceva ca o carare de munte care duce sus, in echilibru, si care nu include caderea.
Ai spus asa frumos ceea ce ai spus, taie sfoara si elibereaza sufletul tau din chinul de a merge pe sfoara, viata e frumoasa, trebuie doar ridicati ochii in sus, spre lumina, si lucrurile bune vor veni cand nici nu astepti mai putin.
stiu ca viata e frumoasa si ma bucur de ea. cu sufletul asa s-a intamplat pana acum, lunile astea. au fost suisuri si coborasuri zdravene. se va regla incet, incet acest aspect si isi va gasi un echilibru. deja a inceput putin cate putin. Va imbratisez pe tine si familia ta. Sa aveti Craciunul de vis despre care scrii asa frumos.
Multumesc Raluca. Craciun fericit si tie si familiei tale si numai ganduri bune si senine!
nu pot comenta,desi e frumos ce scrie doare atat de tare,dar e bine a se lua aminte,bucurati-va de ceea ce aveti si lasati timpul sa faca ordinea lui in viata fiecaruia,sa fiti fericiti
Craciun linistit, iti doresc!!!
Stiu ca toate cuvintele din lume sunt de prisos si nimic in lumea asta nu-ti va alina durerea, doar timpul… atat… Stiu cat e de greu si cunosc cumplitul sentiment de dor… Ma rog la Dumnezeu, sa faca cumva sa-ti mai aline suferinta…
Te imbratisez cu mult drag,
Giorgiana
scrii foarte frumos … cu tot sufletul. iti doresc sarbatori pline de liniste Raluca!
Va multumesc mult tare pentru gandurile bune! Sa aveti sarbatori cu bine, cu liniste in suflete si in ganduri, cu multa sanatate!
Craciun linistit alaturi de cei dragi!.
Iti inteleg durerea.