reîntâlnirea (partea a doua a)

ne ridicăm și pornim spre camerele de oaspeți. clădirea este undeva în afara zidurilor mănăstirii. camera are strictul necesar. pe noptieră se află Micul Ceaslov. “cel mai probabil o sa rămână tot acolo, nedeschis”, îmi spun.
“mâine e 18, se împlinesc 9 luni. eu nu pot sa fac nimic. nu vreau să particip la nicio slujbă.”
“am înțeles. nici nu trebuie, faci doar ceea ce simți.”
“o să stau până miercuri.”
“stai cât vrei. inițial în mesaj ai zis că stai până miercuri, apoi ai zis de marți. acum iar miercuri. am zis să nu te mai întreb poate te răzgândești de tot.”
îmi aduc aminte de o parte din primul meu mesaj trimis cu o săptamână înainte: “vreau doar sa vorbim, nu vreau să particip la nicio manifestare sau act religios.”
și tonul meu nu a schimbat nimic în atitudinea lui. off.
“un părinte de aici ar vrea să vorbească cu tine în legătură cu blogul, dacă vrei. acum te las sa te odihnești. ne auzim mâine.”
mă arunc în pat, sunt foarte obosită.
dimineață, de-abia mă trezesc. mă doare tot corpul, nu pot să mă dau jos din pat. prefer să zac cu ochii în tavan.
“ți-e dor de el?”
“da cred ca da, toate acțiunile mele de până acum cred că așa se explică. nu e un dor mistuitor, în care să simt că nu am aer, în care să nu îmi pot desfășura activitățile zilnice. e un altfel de dor, de tot ce a însemnat el si viața cu el, o viață liniștită. și deși am oameni în jur, uneori sentimentul de singurătate este mistuitor. atunci tind să mă izolez și mai tare. atunci nu am răbdare cu nimeni, nici chiar cu mine.”
“și porți tot timpul masca asta?”
“da, cam da.”

dar în dimineața asta nu mai port mască. nu vreau să vorbesc cu nimeni, nu vreau să văd pe nimeni, nu vreau să vizitez nimic. undeva după prânz mi se face foame. mă dau cu greu jos din pat și mă îmbrac. mănânc ceva și la un moment dat un părinte se apropie de mine. aflu că e părintele Dosoftei, cel care vroia să vorbim despre blog.
“aș vrea să vă spun că ar fi foarte bine dacă nu ați închide blogul.” îmi dau seama că nu mai e la curent cu decizia mea de a îl păstra, dar nu îl întrerup.
“va fi de ajutor și altor persoane care trec prin situații similare.”
îl simt foarte aproape sufletește, poate pentru că știe destule despre mine și despre tot ceea ce s-a întâmplat. este motivul pentru care reușesc, în sfârșit, să încep să vorbesc.
mă aud spunând:
“aș vrea să vă povestesc, doar că dacă o să stați cu lista de păcate și o să judecați tot ceea ce am făcut până acum, o să mă ridic și o să plec.”
las privirea în jos. îmi dau seama de lipsa mea de respect, însă e modul meu de a mă apăra. îl aud spunând:
“fiți liniștită, ușa rămâne descuiată, geamuri, pe care să puteți ieși, sunt. dacă o să simțiți nevoia de a pleca aveți multiple posibilități.”
zâmbesc. atmosfera se destinde.