Punct. Si de la capat.

În sfârșit sunt în stare să mă concentrez puțin după cinci zile de chimioterapie, care m-au obosit teribil. Iarăși se pare că sunt printre cei norocoși după spusele asistentei: mulți dintre cei care trec prin aceasta cură au temperatură mare, grețuri, vărsături. Ma consolează totuși gândul că mâine e ultima zi de chimioterapie iar marți, 16 martie 2010 … transplantul!

Ziceam de concentrare … pentru ca vroiam sa scriu despre ceva important: dacă va uitați în stânga veți observa că s-a strâns suma pe care ne-am propus-o la începutul campaniei! Sumă care va fi probabil rotunjită de alte câteva evenimente caritabile în derulare. Așa cum am spus și cu altă ocazie, tot ce va rămâne va fi donat pentru alte acțiuni caritabile, ca de exemplu aceasta.
Nici nu-mi inchipuiam că în două săptamâni de la începerea campaniei voi avea banii necesari pentru avansul necesar venirii la clinica de aici! Iar acum, înainte de transplant, o sumă absolut liniștoare pentru tratamentele ce vor urma.

Vă mulțumesc din suflet pentru că care ne-ați fost alături, mie si familiei: voi ați donat, voi ați facut posibil ca povestea mea sa fie citită de aproape 65.000 de utilizatori de internet, voi ați organizat sau participat la evenimente caritabile (TEAMisoara, Folk for Life,  Jazz for Life), voi ați scos la licitație obiecte de suflet, voi ați convins companii sa sponsorizeze, voi mi-ați transmis sute de mesaje de încurajare care conteaza enorm. Știu ca lista e incompletă, că am uitat pe mulți, dar sunt convins că gestul vostru n-a pornit din dorința de recunoaștere publică. Nu pot totuși să nu menționez ajutorul clinicii CMU, unde a venit pe lume Vladuț, un copil exact așa cum mi-am dorit: sănătos și cu poftă de viață.

Oboseala revine așa că până la următoarea repriză de luciditate care sa dureze mai mult de o oră, vă urez toate cele bune!

Eu ma voi interna in spital, medicii vor incepe ce stiu ei sa faca mai bine. Vineri am discutat cu medicul despre rezultatele analizelor si procedura de transplant. Cel mai important e ca inca sunt in remisie completa. Cel mai interesant e aspectul compatibilitatii “partiale” dintre mine si fratele meu. Si anume, compatibilitatea este practic perfecta daca privim din perspectiva celulelor donatorului; asta inseamna riscuri minime de reactii grefa contra gazda post-transplant. Compatibilitatea este partiala doar daca privim din perspectiva organismului gazda.
Per total, in cazul meu, riscurile asociate transplantului ar trebui sa fie minime, ceea ce evident ca este o veste buna. Deci ma duc cu si mai mare incredere in camera izolata din sectia de transplant. Din fericire, dependenta mea de internet se va rezolva cu ajutorul internetului mobil! Asa ca voi fi si mai “conectat” ca acum, pentru ca multe ale preocupari nu o sa am.
In jur de 19 martie ar trebui sa se realizeze transplantul propriu-zis, respectiv infuzia de celule de la donator, si cam in 20-30 de zile de atunci ar trebui sa produca suficient cat sa-mi readuca imunitatea organisumului la un nivel rezonabil.

Aseară la Radio Lynx trei dintre deja celebrele zâne și curajosul moderator au început discuții “grele” despre problemele din sistemul nostru de sănătate. Nu ar fi început aceste discuții dacă nu ar fi printre oamenii care cred că orice e posibil. În același timp, pe chat-ul de pe site cineva era ferm convins că ne facem speranțe deșarte, că e imposibil să schimbi sistemul.
Chiar așa să fie? Eu cred că nimic nu e imposibil. Trebuie doar să vrei și să crezi. Istoria ne dă multe exemple de schimbări radicale; care nu ar fi fost posibile dacă niște oameni nu le-ar fi visat si nu ar fi crezut in ele. Cred deci că a schimba lucrurile in România nu e imposibil. Da, e foarte greu; nu e chiar atât de improbabil ca a câștia la loto, dar e o vorba: daca nu joci, ai șanse ZERO să câștigi.
O fi chiar imposibil să obligam guvernanții la transparență? Să pot să intru pe un site web să vad cum se cheltuie banii mei, ai contribuabilului? Apoi să-i oblig la o ai mare responsabilitate in cheltuirea lor? Pentru mine, ca individ, e imposibil. Pentru acea parte a societății care așteaptă ca lucrurile să se rezolve de la sine sau crede ca n-o să se rezolve niciodată, e imposibil.
Pentru noi, cei care visăm să trăim într-o Românie civilizată, este posibil.

Desi am zis sa ma tin departe, macar acum pe ultima suta de metri inainte sa nasc, de probleme si nelinisti, nu pot. Sunt revoltata. Stiu ca sunt o gramada de cazuri aflate poate in aceeasi situatie. Imi cer scuze fata de ceilalti, dar o sa vorbesc de unul anume pentru ca stiu ca este extrem de urgent. Sotul meu a vorbit cu Magda Ciobanu , ar trebui sa ajunga si ea pe 3 Martie la spitalul San Raffaele, am primit si eu un email de la ea, expunandu-mi pe larg experienta ei cu formularul E112. Stiu ca Magda este o luptatoare, a trecut prin foarte multe, iar acum cand lucrurile s-au mai asezat pentru ea, se loveste de indiferenta celor din tara.
De ce un bolnav trebuie sa ajunga de cele mai multe ori in stare grava, pana sa obtina aceste inlesniri de la stat, care pana la urma sunt perfect justificabile?
Acum ma gandesc la ceea ce a promis dl Dan Voiculescu, ca se va implica in rezolvarea acestor probleme legate de sistemul de sanatate. Ma gandesc ca pornind de la cazuri concrete ca cel al Magdei, s-ar putea scoate la iveala problemele si cum ar putea fi ele rezolvate.
Stiu ca pentru ea este foarte foarte urgent. Oare s-ar putea face ceva rapid plecand de la acest caz concret?

“Atât cât mă ajută forţele şi raţiunea, prescripţiunile mele să fie făcute numai spre folosul şi buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violenţă.” (din Jurământul lui Hippocrate)

Oare dna DOCTOR de la CASMB cunoaste acest juramant?

Așa trebuie să sune primul meu post din Italia, nu? Vă așteptați să fiu entuziasmat în fața a tot ce înseamnă o țară occidentală, pornind bineînțeles de la serviciile medicale. Ei bine, sunt entuziasmat, dar și frustrat în același timp. Oamenii de aici sunt foarte amabili și relaxați. Tot personalul din spital zâmbește si face tot posibilul ca pacientul să se simtă bine. Atitudinea asta te face uneori să uiți de boală!
De ce sunt frustrat: pentru că italienii nu par mai deștepți sau mai muncitori decât (o parte) din români. Azi am terminat mulțimea de analize de dinainte de transplant și am avut ocazia să compar (atât cat poate cineva care nu e specialist în medicină) prestațiile medicilor de aici cu ale medicilor noștri. Ei bine, câțiva din cei cu care am luat contact în Fundeni ar putea profesa cu succes aici în acest “spital de excelență la nivel european”, așa cum îmi spunea azi o pacientă italiană. Doamnă care e printre cei 1% din italieni care vorbește decent engleză … Așadar ce ne lipsește ca să ajungem la nivelul lor? Balcanismul celor care ne conduc? Pasivitatea fiecaruia din noi față de lipsa de competență, viziune și responsabilitate a lor?

Azi a fost ultima zi de analize. Rezultatele vor fi gata săptămâna viitoare. Marți mă întâlnesc cu medicul pentru a le discuta și, dacă totul e în orinde, voi fi internat pe 7 martie sau chiar mai devreme pentru a începe procedura de transplant. Până atunci, încerc să mă bucur de cele câteva zile în care nu am nici un fel de restricție mai ales, în privința mâncării. Și la capitolul ăsta italienii se respectă, nu glumă. După ce începe procedura de transplant, adio mâncare gătită altundeva decât acasă și contactului cu mai mulți oameni.

Sprijinul vostru, atunci când eram încă în țară, se pare că nu s-a terminat odată cu plecarea din România. Până acum, am numerele de telefon a patru-cinci români care trăiesc în Milano! Am descoperit inclusiv la spital două românce! Așa că merg în continuare cu optimism și încredere și sunt foarte recunoscător tutror celor care m-au ajutat să ajung aici.