E o vorbă cum că istoria se repetă. Cum că oamenii acționează în același fel în situații asemănătoare, indiferent de epocă.
Am descoperit internetul de ani buni. Și în multe rânduri am auzit vorbindu-se de problema avalanșei de informații disponibile în imensa rețea web. Cât de multe informații sunt și cât de greu este să găsești informația de calitate. Între timp motoarele de căutare s-au tot perfecționat, dar în final tot utilizatorul final trebuie să-și găsească timp să cearnă informația. Problema e că mulți nu acordăm timp suficient acestui proces și de multe ori alegem sursa cea mai la îndemână.
Astăzi, cu toții folosim rețelele sociale; Facebook și Twitter sunt cele mai cunoscute exemple. Numai că, în goana de a fi conectați, se întâmplă să scăpam printre degete informația cu adevărat importantă. La ce bun 500 de conexiuni pe Facebook dacă nu ai văzut ce a spus un bun prieten pentru că mesajul lui era ascuns printre zecile de mesaje venite în ultima oră de când nu ai mai verificat contul? Fiecare rețea socială are facilități cu care poți filtra conținutul (de exemplu listele de pe Facebook), dar câți le folosesc?
Constat că am mulți prieteni care încearcă să mă sprijine în perioada aceasta. Și asta mă bucură tare mult! Unii dintre ei îmi atrag atenția la alimentație: că e foarte importantă pentru un om bolnav practic. În special când vine vorba de carne și alte produse de origine animală. Convingerea multor oameni din vremurile noastre este că ar trebui eliminată din dietă, pentru că face foarte mult rău. Convingerea altora este că ar trebui eliminate toate produsele de origine animală și, eventual, toate vegetalele ar trebui consumate fără să fie prelucrate termic (raw food). Am zăbovit mai mult zilele acestea asupra subiectului întrebându-mă dacă alegerea pe care am făcut-o acum mulți ani asupra modului în care e bine să mănânc eu e sau nu cea bună.
Pe perioada în care nu sunt internat în spital locuiesc într-o suburbie a orașului Milano, în fapt o fostă mică localitate acaparată de metropolă. Pe-aici italienii par a-și fi păstrat mai bine obiceiurile: de exemplu toate magazinele sunt închise câteva ore la prânz iar majoritatea au un program zilnic cumulat de 6-8 ore. Ăsta e un lucru care-mi place la italieni: încă își respectă timpul liber.
Întrebarea se pune însă cum supraviețuiesc magazinele respective cu așa program redus de lucru. Eu unul nu înțeleg cum supraviețuiesc marea majoritate a lor, care sunt magazine de haine, jucării sau librării: au deschis 6-7 ore pe zi, rar am văzut clienți și hipermarketul nu e foarte departe. Ar trebuie să fie cocktail-ul perfect pentru faliment, nu?
Pe de altă parte, sunt câteva afaceri axate pe produse perisabile la care admir “modelul de bussiness”. De exemplu, este o măcelărie care are deschis 2-3 ore dimineața și încă 3 după-masa, dar unde sunt clienți tot timpul. Și cred că afacerea are succes, pentru că își obișnuiește clienții cu produse de calitate și aceștia la rândul lor se mulează pe programul scurt de funcționare. Adică patronul are și succes și timp liber.
Cine definește succesul tău? Tu sau ceilalți? Multitudinea de opțiuni de realizare din societatea modernă ar trebui să facă drumul spre succes mai ușor? Este eșecul resimțit cel mai dur într-o societate liberă și meritocratică?
Reflecții asupra succesului într-o altă prezentare TED.com ce merită văzută:
Tags: TED succes
Azi am avut o nouă vizită la spital, de unde au venit (o parte) din veștile așteptate: sunt în remisie completă, atât la nivelul măduvei, cât și la nivelul sistemului nervos central. Adică boala nu se mai vede în mostrele pe care le-au luat ei. Ceea ce e o veste bună, pentru că boala răspunde la tratament.
Dar e doar primul pas … urmează a doua rundă de chimioterapie pentru consolidare, urmând să fiu internat cât de curând. După această rundă, luând în considerare și rezultatele unei analize de măduvă care durează mai mult, vor decide dacă e nevoie de încă un transplant. Adică peste cel puțin o lună. Eu încă sper că nu va fi nevoie de încă unul, pentru că deși e foarte greu să fii pacient de aproape 2 ani, e și mai greu cât stai departe de ai tăi.
Acum câțiva ani niște tineri obișnuiți, locuitori ai Bucureștiului, au aflat de intenția unei firme de a construi un bloc turn de 45m, lângă Școala Centrală din București, monument istoric. De menționat că planul urbanistic zonal prevedea construcții de maxim 10m înălțime în acea zonă. Cum-necum, firma cu pricina a obținut însă aprobările necesare de la autoritățile locale.
Ce și-au zis acești tineri: băi în ce țară de rahat trăim … hai să mai luăm o bere să ne înecăm amarul hai să schimbăm ceva!
Și au început să-și facă cunoscută doleanța în stânga și-n dreapta, chemând la acțiune. Inclusiv prin organizarea de evenimente de tot felul, cele mai multe în perimetrul Școlii Centrale. Apropo, vă recomand un tur al Școlii Centrale, având ca ghid pe unul din ei. Ușor-ușor au atras și alți oameni care erau împotriva construcției blocului (printre care și niște avocați buni) și alte asociații cu scop similiar.
Și, oricât de puțin probabil ar părea, pe 2 iunie 2011, instanța supremă a justiției din România a anulat autorizațiile de construcție a acelui bloc, printr-o sentință definitivă și irevocabilă. Adică oamenii aceia au reușit să schimbe ceva în țara de care ne plângem atâta. E drept că le-a luat câțiva ani, mult timp și multă voință. Ei sunt Asociația Prietenii Școlii Centrale, împreună cu toți cei care li s-au alăturat.
Eu personal am învățat o lecție prețioasă de la ei. Și aș adăuga: dacă se tot scurg anii de la primul gând al multora dintre noi de a pleca din țară, înseamnă că o să cam rămânem pe-aici. Dacă tot rămânem, n-ar merita puțin efort să ne facem o țară mai pe placul nostru? În loc să stăm să ne plângem sau să ne uităm la televizor sau pe Facebook?
Astăzi am fost externat din spital, după cel mai dur tratament chimioterapeutic de până acum, în ceea ce privește efectele secundare, care au fost destule și puternice. În mod îmbucurător, măduvă mea cea nouă și-a revenit spectaculos, ca și întreg organismul de altfel, analizele de sânge de azi fiind destul de aproapiate de cele ale unui om perfect sănătos. Rămâne problema cu ochiul care mă sâcâie foarte tare, dar parcă și aici se întrezăresc ceva semne de revenire.
Săptămâna viitoare urmează niște analize foarte importante ale măduvei și lichidului cefalorahidian, în urma cărora medicii vor decide ce terapie urmează. Până atunci, sper să simt că ochiul meu evoluează spre bine.
Vă mulțumesc tuturor pentru gândurile bune!
Și neplăcerile cauzate de durerile musculare s-au agravat. Și am ajuns din nou la Milano, în regim de urgență, după câteva nopți de nesomn crunt și un ochi stâng care în două zile a ajuns nefuncțional. Analize peste analize … concluzia, de necrezut pentru mine, a fost că leucemia s-a întors. Inițal în sistemul nervos central, fiind cauza aparentă a afectării nervului optic al ochiului stâng. A fost descoperită ieri și în măduva osoasă.
Vestea bună e că terapia localizată la nivelul sistemului nervos central, adică injecții cu citostatice direct în coloana vertebrală de două ori pe săptămână dă rezultate bune, adică celulele canceroase scad drastic ca număr cu fiecare măsurare în parte.
De marți încep o chimioterapie sistemică, generală, cu un protocol și pe o durată care vor fi decise cu exactitate luni de comisia medicală de aici.
De ce? cum? de ce acum? întrebări la care nu există un răspuns. Un lucru e cert: prezentul! Bucurați-vă de el și de sănătate în zilele acestea de sărbătoare.
Cele mai comentate