reîntâlnirea (partea 1)

mă uit în oglindă de jumătate de oră. mi-am uitat masca acasă. fața mea e astăzi fără pic de fond de ten, ochii sunt obosiți, fără creion negru, rimel sau fard, părul este lăsat liber, a uitat de ondulator. mașina e parcată, dar motorul e încă pornit. de o ora, de cand am început să mă apropii de putna, o întrebare mi se tot învârte prin minte.
“ce caut eu aici? ce caut?”
și-mi dau răspunsul singură. nu știu, dar nu o fi degeaba chemarea pe care am simțit-o acum o săptămână.
mă uit din nou în oglindă.
“cine ești? uită-te la tine ce groaznic arăți.”
“sunt o părticică din tine. cea pe care o tot arunci la gunoi zi de zi. azi îți cer puțină atenție.”
“cel mai bine ar fi sa întorc mașina și să pornesc înapoi la bucurești.”
“nu poți face asta. ai promis că vii și te așteaptă. dă-te jos din mașină. e timpul.”

picioarele îmi sunt grele. de-abia mă mișc. în jur e aproape pustiu, trei femei și doi bărbați, cu haine cernite și adunate. eu sunt în bocanci, cu parul vâlvoi și geacă colorată. le privesc chipurile liniștite, cum le-o fi sufletul? al meu e…
intru pe poarta mănăstirii, sunt stingheră. e atât de frig. aș întreba de el pe cel care e la poartă, dar am dinții încleștați. merg mai departe și pătrund în biserică. număr pe degetele de la o mână dățile în care am intrat într-o biserică de la înmormântare. nu simt nicio emoție. scot telefonul și scriu “am ajuns. sunt în biserică.” și mă așez într-o strană. “ce caut eu aici?”
la un moment dat, se deschide ușa bisericii și apare el, fostul nostru coleg de facultate, al meu si al lui mădălin. la fel de înalt, la fel de slab, cu barbă și cu haine negre de calugăr. îmi zâmbește larg, iar eu am un nod în gât. se așază lângă mine.
“ce caut eu aici?” “și eu care credeam că mă cauți pe mine.”

râdem amândoi. a rămas la fel de glumeț cum îl știam, ce dacă acum e călugăr, absolvent de calculatoare.

mă uit în ochii lui, e liniște și căldură. vorbim vrute și nevrute, mă feresc să povestesc despre mine.
“de ce ai fugit din lume?”
“am fugit către Dumnezeu.” “ieri m-am întors acasă de la Iași, gata sunt ultimul an la teologie, a doua facultate la 31 de ani și am chiar și restanțe.”
uit că sunt într-o biserică și râd zgomotos. mă opresc brusc și întreb:
“acasă? simți că aici e casa ta, acasă?”
“da”

ochii mi se umezesc. eu nu mai simt demult niciun loc acasă, în felul acesta, liniștit și așezat, dar hotărât cu care mi-a răspuns.

“de ce vin oamenii la mănăstire? caută răspunsuri?”
“da, uneori da.”
“eu nu caut nimic. poate doar puțină liniște, dar cred că asta ține doar de noi să o găsim la bucurești sau la putna sau oriunde, de noi și de sufletul nostru.”
“una dintre cele mai mari lupte ale unui călugăr este să se smereasca. ajuns la mănăstire și întrebând cum poate face asta, i se răspunde să stea pe lângă un călugăr cu adevărat smerit, să observe și să învețe de la el. în felul acesta, măcar o părticică din smerenia calugarului se va transfera și asupra sa. așa și tu cu liniștea. poate ca o poți găsi oriunde, dar aici, pătrunzând într-un spațiu liniștit cu oameni liniștiți, este foarte probabil ca această stare sa te pătrundă și pe tine fără măcar să gândești.”

încep să-i povestesc de mine, de anii aceștia, deși știe foarte bine și el. îmi dau lacrimile. brusc, mă îndrept de spate și-i spun “să știi că eu sunt bine, eu nu plâng.”
“tu plângi tot timpul, măi fată! ai sufletul spart în zeci de bucățele, cum e geaca asta a ta spartă în zeci de culori, și nici nu îți dai seama.”

las privirea în pământ și tac. pe cine mint eu? azi sunt fără mască.