aseară, după un week-end petrecut în sfârșit acasă, am fost nevoită să ies puțin până la mall, să cumpăr ceva.
cum eram singură, aveam chef să observ oamenii din jur. un băiat înalt mergea la câțiva pași în fața mea. era în șlapi, pantaloni pâna la genunchi și tricou. era foarte slab, picioarele erau la fel de groase ca mâinile mele, iar pe capul chilug începea să se vadă părul crescând.
am simțit o săgetare direct in inimă, ochii mi s-au umplut instant de lacrimi și respirația a devenit greoaie.
am vrut neaparat să-i văd chipul, așa că mi-am adunat puterile și am mers mai repede. la un moment dat m-am întors spre el. zâmbea, pe fața lui bolnăvicioasă se citea speranța. de atât aveam nevoie.
mi-am continuat drumul.
ridic ziduri peste ziduri între azi și ieri, între prezent și trecut. uneori sunt sus pe ziduri, privesc și într-o parte și în alta cu inima ușoară. alteori sunt la baza zidului în prezent și doar merg cu spatele fără să mă intereseze ce-i în urmă. câteodată, însă, e nevoie doar de o secundă ca șireturile pantofilor să se dezlege, să mă împiedic și să cad, iar zidurile să se dărâme brusc, fără să pot reacționa în vreun fel. atunci simt cum sforile trecutului mă prind și mă trag înapoi și mă sufocă. atunci se derulează imagini ale suferinței, tinerețe versus boală, putere versus neputință.
la un moment dat revin în prezent. pornesc la drum din nou. îmi leg șireturile la pantofi să nu mă mai împiedic și ridic iar ziduri.
și tot ce îmi doresc e ca șireturile să rămână legate ca să nu mai cad și să mă pot feri din calea prabușirii zidurilor.
mă întreb uneori ce ar trebui să fac.
poate, un lucru simplu, să-mi schimb pantofii.
Cu timpul dupa mai multe “exercitii” din astea o sa inveti sa te tii bine pe picioare, nu o sa te mai impiedici chiar daca se desfac sireturile. Si intr-o zi nu or sa se mai desfaca sireturile deloc. Acum inveti sa mergi sigura pe picioarele tale asa cum invata si copii sa mearga in primii ani. Si daca iti doresti intr-o zi o sa reusesti chiar sa ii inveti pe altii cum sa fie siguri pe picioarele lor dupa ce si-au pierdut echilibru. Suntem capabili de mult mai mult decat credem.
Te imbratisez cu drag!
Pentru mine, pantofii sunt ca si oamenii: unii mi se potrivesc ca prin minune, altii deloc. De aceea, atunci cand gasesc perechea potrivita, ii pastrez multi ani, si nu imi vine sa ma despart de ei. Ei ma invata sa merg echilibrat, sa nu calc in strachini, ei imi sunt tovaras de drum si ei sunt cu mine si pe drumul drept, si pe cararea abrupta.
Deci, Raluca, atunci cand sireturile se dezleaga, permite-ti o pauza din prezent si scufunda-te in trecut. Dar roaga-ti pantofii, ca pe niste buni prieteni ce iti sunt, sa te poarte pe cararile nepretuite ale trecutului, pentru a-ti umple inima de energie, sa te plimbe prin amintirile frumoase, prin simtirile placute, pentru ca apoi, reintoarsa la ziua de azi, sa iti poti continua drumul, cu zambetul pe buze, stiind ca acolo, sus, cineva te urmareste si iti zambeste, cineva se joaca inca dragastos cu tine, dezlegandu-te, din cand in cand, la pantofi…