Mi s-a întâmplat în ultimul timp să fiu întrebată, direct sau indirect, după cât timp mi-am revenit, emoțional vorbind.
Un răspuns scurt și la obiect ar fi că nu mi-am revenit nici acum complet. O să se întâmple acest lucru la un moment dat? Da, categoric da. O să detaliez, comparând perioada aceasta cu aceeași perioadă de anul trecut și o să listez trei aspecte pe care eu le consider relevante.
1. Vlăduț e la Constanța pe perioada verii, la fel ca anul trecut. De curând, mama mi-a spus că anul trecut a fost, la un moment dat, o lună jumatate în care nu am ajuns să-l vad. Eu nu mai știu, nici atunci nu realizam. Acum programul meu e destul de riguros, o data la două săptămâni merg să petrec week-endul cu el, indiferent ce altceva mi s-ar propune.
2. Anul trecut au fost zile în care ajungeam la serviciu și după două, trei ore simțeam ca nu mai pot sta. Plecam (am avut parte de multă înțelegere) acasă și vegetam câteva ore bune. De prin martie, nu am mai simțit nevoia de acest lucru.
3. Anul trecut îmi cereau prietenii să stabilim diverse întâlniri de pe o săptămâna pe alta. Îmi era imposibil să fac asta, nu eram în stare să planific ceva. Acum planific și, deși poate mai anulez lucruri din cauza unor stări mai proaste, acest lucru se întâmplă mult mai rar.
Este o evoluție, eu o văd și o simt. De unde apar dezechilibrele totuși?
De la 19 ani, timp de 10 ani, am crescut, evoluat, alături de Mădălin. Comunicarea dintre noi era nemaipomenită, dacă aveam nevoie să mă sfătuiesc cu cineva, știam pe cine să sun sau cu cine să vorbesc mai întâi.
Acum, în astfel de momente, când primul impuls ar fi fost să vorbesc cu el, trag un plâns și mă culc. Mă trezesc mai bine? De cele mai multe ori, da, pregătită să văd altfel problema.
Este o nouă etapă, de obișnuire cu singurătatea. Nu e mai bună sau mai rea, e doar altfel. Probabil, reechilibrarea emoțională completă va fi atunci cand va apărea altcineva în viața mea.
Am ajuns să vreau asta? Da. Nu mă mai simt vinovată că mă gândesc la acest lucru. M-am întrebat deseori dacă, dorindu-mi asta, înseamnă că nu l-am iubit îndeajuns de mult pe Mădălin.
Pe parcurs mi-am dat seama că e o întrebare greșită și am lăsat deoparte sentimentul acesta de vinovație.
Îmi imaginez sufletul sub formă de cutiuțe mai mici și mai mari. Cei 10 ani minunați petrecuți alături de Mădălin se află într-o cutie mare, frumos colorată, pe care o mai deschid din când în când și mai extrag câte o amintire. Apoi pun capacul.
Nu mă mai agăț de trecut. Spun de foarte multe ori celor din jurul meu că oamenii vin și pleacă din viața noastră. Fiecare aduce lucruri extraordinare. Ține doar de noi să le descoperim, să schimbăm ceva în noi și în viața noastră prin ele. Să fim recunoscători pentru ceea ce au adus cu ei, iar apoi, dacă e nevoie, să-i lăsăm să plece, indiferent ce înseamnă această plecare.
Și noi să privim în alte direcții, celebrându-i în sufletul nostru pe cei care au contribuit la modelarea existenței noastre. Nu e ușor, dar se poate.
Am decis să scriu aici o parte din radiografia emoțională a ultimului an, chiar dacă acest site a fost gândit, inițial pentru, apoi în memoria lui Mădălin.
O sa îl las așa și o să trec să scriu în altă parte. Unde? Revin în curând cu detalii.
update: sunt versurile si melodia care ma urmaresc de ceva timp incoace:
“În loc de-o inimă, în pieptul meu,
Probabil bunul Dumnezeu
Mi-a pus
Câteva sute.
Mai bine zis, un port deschis,
În care vin mereu, din mări de vis,
Corăbii
Nemaivăzute.” (Nicu Alifantis/Dinu Olarasu – Mozaic)
nu te cunosc personal…insa ma bucur sincer ca incepi sa iti revii. iti doresc o vara frumoasa!
Ma bucur din tot sufeltul pentru tine!!!!!!! Bravo Raluca!!!
Esti o persoana minunata, Raluca! Nici n-ai idee cat de mult bine faci celor ce te citesc, gasind in vorbele tale spriinul de care au nevoie pentru a merge mai departe…
Faptul ca esti atat de lucida autoanalizandu-te dovedeste cat de puternica esti! Te imbratisez cu drag.
Dumnezeu sa te ajute in continuare! Pentru mine e o bucurie sa citesc ceea ce ne impartasesti din gandurile si emotiile tale! o seara linistita!
Hehe, va multumesc!
Nu imi place deloc ideea lui Nietzsche cum ca ce nu ne omoara, ne face mai puternici. Nu stiu daca dramele prin care trecem ne intaresc, poate mai degraba ne harsaiesc, dar, cu siguranta, dau cu noi de pamant, ne fac realisti, ne smulg din puf. Gandeste-te ca ai avut un noroc fantastic: sa ai alaturi 10 ani un om minunat cu care AI VORBIT. Nu e putin lucru, deloc! asculta-ma pe mine, ca-s femeie batrana. Stii cat infinit de multi oameni sunt singuri de zeci de ani? Sau , chiar daca sunt casatoriti, nu schimba idei, pareri, zambete unul cu altul? Comunicarea cu care ai fost obisnuita cu sotul tau nu va fi usor de gasit, tot cu realism iti spun. Sa iesi din casa, sa te intalnesti cu persoane, inclusiv cu un el daca simti ceva. Sa nu te gandesti niciodata, dar nici macar o data, ca ce va zice lumea. Nimeni nu stie CU ADEVARAT ce e in sufletul tau. Daca noi, cei care citim acest blog, suntem facuti ferfenita, daramite tu…
Eu am avut alaturi 26 de ani un om deosebit cu care am vorbit…doamne, cat am vorbit.Copmentam impreuna totul: despre noi, viata noastra, ce am facut bine, rau, ce urma sa facem, cate planuri si desi aveam 50 de ani (el impliniti in mai cu 4 luni inainte de a pleca, eu la 20 de zile de la plecarea lui ),ne facusem multe planuri de viitor.Primul an…este ingrozitor,astepti sa se intoarca si nu mai vine..daca nu ai psihicul tare cedezi si o iei razna.Si eu fata de anul trecut m-am mai restabilit psihic, nu mai plang toata ziua, plang doar la amintiri si refuz sa-mi mai amintesc despre”noi”, cat de fericiti eram, poate ..in timp mai tarziu sa rasfoiesc amintiri cu zambetul pe buze.Cat despre ce zice lumea, sa nu iei in seama niciodata ca nimeni nu stie cat suferi!