Octombrie si un pic din noi

De cate ori ati fugit de voi? De cate ori ati refuzat sa ascultati vocea interioara lasandu-va tarati de tumultul acestei lumi zi dupa zi?

Octombrie este luna in care s-a pornit cutremurul, care a daramat caramida cu caramida micul univers linistit si luminos pe care ni-l creasem. Asteptam insa acest octombrie. Intuiam ca el va aduce multe rezolvari.
Am invatat ca pentru ceea ce iti doresti cu adevarat, lupti. Si am luptat. In mai, cand s-a terminat totul, am stiut ca am facut tot ceea ce e omeneste posibil pentru a izbandi. Nici acum nu mi-am schimbat parerea.
Atunci cand s-a terminat totul, s-a instalat intr-adevar linistea. Suferinta fusese atat de mare incat am aflat treptat ca e vorba de o liniste agresiva. Prin atitudine, prin vorbe, prin actiuni, ma luam cumva la tranta cu viata, era ceva in genul “hai sa vedem ce se mai poate intampla”. Era o revolta. Oamenii din jurul meu au simtit asta din plin. Era o fuga de trecut. Nu vroiam sa mai stiu absolut nimic, nu vroiam sa ma compatimeasca nimeni. Radeam mult si zgomotos si uitam sa plang.
Ii spusesem lui Madalin in ultimele clipe, sa vina cumva, daca poate, la mine, ca o sa-mi fie dor de el. Mult timp nu mi-a fost dor de el, nici nu puteam sa ma gandesc la el. Il asociam cu acea suferinta extrema. M-am privit totusi cu indulgenta, stiam ca la un moment dat se va rezolva si asta.
Atunci mi-era frica de orice fel de suferinta. Mi-era frica si sa plang.

Intuiam ca octombrie va veni ca o eliberare si pentru mine.
Acum vreo 3 – 4 sapt intr-o noapte instelata, pe un pod frumos luminat, mi s-a facut un dor nebun de mine. Primisem cateva semnale pana atunci. Oameni necunoscuti, intr-un oras strain, in diverse situatii, mi-au spus: “you have a very beautiful smile”. Eram relaxata, departe de revolta pe care o traiam in tara. A fost prima oara cand am putut cumva sa ma rog. De data asta ma rugam lui Madalin.

Dupa ce m-am intors in tara, am primit alte semnale. Un fost coleg de serviciu, cu care nu mai vorbisem de ani, m-a cautat virtual si printre altele mi-a zis “stii, mi-e dor de zambetul tau”. Apoi, o prietena, care pleca departe de tara pentru mult timp, mi-a zis ca o sa-i fie dor de mine si mai ales de zambetul meu sincer care uneori face minuni.
Si ceata s-a ridicat treptat, citind cateva randuri, pe care Madalin le-a scris in caietul pentru Vladut:
“Mama ta este insa ingerul meu, sufletul care-mi este mai aproape decat oricare altul. Iubirea si afectiunea pe care le simt in fiecare clipa cand ii privesc ochii sau chiar si cand nu e fizic langa mine nu se aseamana cu absolut nimic pe lumea asta.”
Mi-am dat seama ca uitasem de acea parte din mine care transformandu-i pe ceilalti se transforma pe sine, raspundeam cu agresivitate la absolut orice, incercand sa evit suferinta.

Amintiti-va de voi, amintiti-va sa cautati bunatatea in adancul sufletului vostru, oricate probleme ati avea! Cautati partile din voi care se oglindesc cel mai frumos in ceilalti oameni si daruiti-le! Este cel mai ieftin si, in acelasi timp, cel mai pretios dar! Pentru voi si pentru ceilalti. Veti aduce bucurie si ceva veti schimba! Chiar si un zambet pentru un zambet!

Si in acelasi timp va veti descoperi pe voi! Veti descoperi parti frumoase, nestiute, nebanuite! Ii veti transforma pe cei din jur si in acelasi timp va veti transforma pe voi!

Eu uitasem.

Mi-as intinde bratele si as cuprinde cerul intr-o imbratisare. Iti multumesc nespus ca ai fost in viata mea si ca mi-ai revelat cea mai frumoasa parte din mine!

Pentru ca vine octombrie si pentru ca dupa atata timp pot in sfarsit sa deschid caietele in care Madalin a scris pentru Vladut, o sa transcriu un pasaj:

“Inchei cu un gand care trebuie neaparat scris. Viata este un dar minunat, am simtit asta in cei 30 de ani de pana acum, traiti una peste alta cu folos, cu pasiune. Deslusesc acest dar si mai clar acum, cand ma lupt cu o boala care ameninta sa-mi ia viata asta minunata pe care mi-o imaginez zi de zi impreuna cu mama ta si cu tine. Asa ca orice ti s-ar intampla in viata, nu uita ca ea e cel mai pretios lucru ce ti-a fost dat si vei gasi pana la urma, in jurul tau, ceva care sa te faca sa nu irosesti darul suprem. In jurul tau, printre oameni.”

Am un inger.

Am revenit putin in acest colt de lume pentru a transmite un mesaj. Mi-e mai usor sa-l scriu. Unora li se va parea poate cam dur, mie mi se pare doar necesar.

Pe 18 mai, cu jumatate de ora inainte ca Madalin sa se stinga pe acel pat de spital, mi-am tras un scaun si i-am luat mana dreapta in mainile mele. Era deja in coma indusa, cu masca de oxigen si conectat la un aparat care ii masura pulsul. E foarte putin probabil ca el sa fi simtit mana lui in mainile mele. Cand m-am dus langa el avea pulsul aproximativ 100. I-am mangaiat mana incercand sa-i transmit viata prin mainile mele si mana era calda. Doar pulsul se incapatana sa scada, incet. 90, 80, 70, 60, deja aparatul semnala prin beep-uri repetate pulsul scazut. La un moment dat, linia aceea in zig-zag a devenit o linie dreapta si aparatul a semnalat acest lucru continuu. Totul a durat jumatate de ora.
Cu cateva ore inainte, il intrebam: “Cum o sa ma descurc singura cu Vladut?” Si el mi-a zis: “O sa te descurci, am incredere in tine, am incredere ca vei fi o mama extraordinara”.
Atunci, in acea jumatate de ora, uitandu-ma la acel aparat si la el, printre multe alte ganduri, principalul a fost legat de copilul nostru. I-am promis in gand ca voi fi acea mama extraordinara de care are nevoie copilul nostru si ca voi face tot ce imi va sta in putinta ca atunci cand va avea 18-20 de ani sa fie un baiat bun si descurcaret.
Traind acea zi, pe care mi-o aduc aminte moment cu moment, uneori mai precis decat mi-as dori, cel mai tare ma doare cand mi se pun la indoiala sentimentele mele fata de propriul copil.

Ceea ce ma face sa merg mai departe, responsabil si echilibrat, este Vladut. Si mi-as dori ca la 18 ani sa-mi spuna ca are cea mai minunata mama din lume. Doar modul in care vom ajunge amandoi acolo va fi diferit fata de cel care parea normal si liniar acum cativa ani. Asta inseamna insa adaptabilitate la conditiile actuale. Eu ma adaptez, mai trebuie sa se adapteze si cei din jur.

De astazi, am intrat în vacanta. O vacanta de la trecut.

Am fost marti la intalnirea cu pacienii si rudele lor, la Fundeni. Am intrat acolo increzatoare ca pot face ceva pentru ei sau pentru parintii lor, am iesit debusolata, cu sufletul greu. Doua fete foarte tinere, incredibil de frumoase, cu ochi albastri si mari. Bolnave. Am stat fata in fata cu una dintre ele, incercand sa-i spun ceva. Si brusc, mi-am dat seama, ca nu-i pot spune nimic, nimic bun, nimic frumos, oricat as incerca. Pentru ca undeva acolo in sufletul meu stiu ca poti sa lupti, poti sa fii curajos, poti sa fii optimist, poti sa ai credinta in Dumnezeu, in doctori si in tratament, poti sa incerci toate tratamentele alternative din lume. Totusi e nevoie de ceva mai mult de atat. De sansa. Atunci, uitandu-ma in acei minunati ochi albastri, am tacut, am lasat capul in pamant si m-am indepartat. Stiu ca daca experienta mea ar fi fost una fericita, daca Madalin ar fi fost acum aici, as fi putut sa-i spun acelei fete cate-n luna si in stele. Marti, insa, nu am putut.
Pe Madalin, cand nu puteam sa-i mai vorbesc, il mangaiam. Inlocuiam vorbele cu atingerea si lui ii facea bine. Marti acest lucru nu a fost posibil.

Poate daca ochii aceia nu erau atat de albastri si frumosi, in mintea mea nu se faceau atat de multe conexiuni. Doar ca am intalnit din aprilie 2011 pana in aprilie 2012, oameni cu ochi la fel de albastri si mari, oameni frumosi si tineri. Ei nu mai sunt. I-am revazut pe toti cu ochii mintii. Si mi-am adus aminte de suferinta. De suferinta lor, de suferinta mea, de suferinta celor dragi lor. Nu pot sa mai vad oameni atat de tineri cu trupuri chinuite, suferind, plangand.

Zic stop. E timpul pentru o pauza. E timpul sa las trecutul in urma pentru o perioada nedeterminata. Chiar daca mintea imi spune ca as putea sa fac multe pentru ei, pentru ARIL, sufletul meu cere liniste si odihna. E timpul sa-l ascult, sa-i dau ceea ce cere. Mi-a zis mama acum cateva zile ca sunt in deriva. E posibil sa fiu in cautarea unui nou drum. Dar pentru a-l gasi, e nevoie sa ma indepartez un timp de trecut. Iar daca indepartarea asta ma va linisti si va scoate la iveala forte nebanuite, poate ca voi reveni in mijlocul acestor oameni care au atatea nevoi.

Pana atunci as vrea sa nu mai aud oameni intrebandu-ma sau povestindu-mi de trecut, de visele lor cu Madalin, de suferinta lui, de faptul ca se implinesc x luni de la momentul acela. As vrea sa nu mai aud nici oameni care ma pun sa le promit ca in data X, peste o saptamana, doua, trei, o sa fac ceva sau altceva. Nu.
Las trecutul, las viitorul. Si traiesc ziua de azi asa cum e ea, cu liniste, cu tristete, cu bucurie, cu zbucium, cu ras, cu rasarit de soare, cu luna, cu stele, cu iarba verde, cu muzica. Cu tot ceea ce imi ofera. Eu voi vorbi doar despre ziua de astazi. Cel putin pentru o perioada.

E timpul pentru viata, pentru bucurie, pentru ras. E timpul pentru mine.

As scrie acum si aici ce reprezinta ARIL pentru mine. Totusi, nu o sa o fac acum ci peste doua saptamani. Haideti sa ne cunoastem fata in fata.

Eu voi fi pe 17 iulie la ora 16.30 la Fundeni la intalnirea cu pacientii si apropiatii lor.

Mi-ar placea sa ne cunoastem si mi-ar placea, mai ales, sa le oferiti lor un zambet, o imbratisare stransa, o vorba buna.
Si cine stie poate va alaturati echipei de voluntari ARIL.

Va asteptam!

Stau intr-o cafenea, la geam, cu un cappuccino in fata, dupa un somn de 12 ore. Uitasem cat de bine e sa dormi atat. Cappuccino, preferatul meu. E soare, un cer de un albastru incredibil si nori albi, pufosi se plimba pe cer in graba. De ce-or fi asa grabiti? Mi-ar placea sa fiu si eu pe un nor alb si pufos care sa ma plimbe de colo, colo, sa privesc lumea de sus.

Se termina luna iunie. O luna in care, in trecut, mi s-au intamplat multe lucruri minunate. Anul trecut pe 18 iunie, ziua de nastere a lui Madalin, pregateam un tort. Madalin se afla in spital, in a 3-a zi dintr-un ciclu de chimioterapie. Tortul avea foarte putin zahar si multe fructe, special ca el sa poata sa guste. Si totusi nu a gustat, pentru ca greata era mai puternica decat pofta. Eu i-am spus: “Hai totusi gusta macar putin! E ziua ta de nastere.” Iar el mi-a raspuns: “Ce conteaza? Este o zi ca oricare alta.” Am zambit amandoi si am dat tortul asistentelor, care la un moment dat spre seara au venit si i-au cantat “La multi ani!”.

Scria o cunostinta pe facebook: “Oamenii puternici nu pot fi puternici la infinit. Pentru ca oamenii puternici pot trece peste multe, dar nu peste toate.”

De fapt, oamenii puternici pot trece peste toate, chiar si peste boala, insa nu tot timpul usor sau asa cum ne imaginam noi. Uneori e nevoie de timp. Eu consider ca Madalin a trecut peste boala, el nu a fost invins, ci a trecut intr-un plan superior al existentei. Si este cel mai puternic om pe care l-am cunoscut.

Cat despre mine am experimentat multe caderi in decursul acestor ani. De cele mai multe ori am avut oamenii potriviti alaturi, cel putin virtual, daca nu fizic. Cea mai lunga a fost in decembrie-ianuarie si a tinut aproximativ o luna. Atunci cineva mi-a spus “Sunt momente in care trebuie sa te descurci si singura.” Acele cuvinte mi s-au intiparit atat de bine in minte incat si acum de fiecare data cand dau de greu, ele revin si revin. In ultima discutie cu Madalin ii spuneam:
“Nu stiu cum o sa ma descurc cu Vladut si cu toate celelalte.” (“Celelalte” sunt importante insa nu o sa le enumar aici.)
“O sa te descurci, Raluca. N-ai invatat nici pana acum ca de fapt cea mai importanta este sanatatea?”

Aceste doua situatii sunt cele care ma ghideaza de multe ori. Chiar daca uneori uit de sanatate, facand alegeri tampite. Multe. Un mic exemplu: de multe ori cand sunt obosita, trista, suparata beau o cola sau mananc fast-food. A devenit un obicei cat am stat in Italia si inca nu a disparut. Imi da un anumit confort.

Sunt intrebata deseori daca sunt bine. Si, in general, zic da. Pentru ca este adevarat, pentru ca de cele mai multe ori inima imi e usoara. Asta nu inseamna ca nu mai am caderi, ca nu ma simt deznadajduita, suparata, trista. Asta nu inseamna ca nu mai am flash-back-uri cu el suferind pe patul de spital, pentru ca din pacate, acestea sunt imaginile care revin in minte si nu momentele frumoase pe care le-am avut impreuna. Asta nu inseamna ca nu mi-e dor de el, de felul lui special de a ma incuraja, de a comunica cu mine. Asta nu inseamna ca nu ma simt singura uneori, desi sunt inconjurata de oameni.

Din fericire, astfel de momente vin si se duc repede. Pentru ca a ma ingropa in trecut nu e o solutie convenabila pentru mine. Am prezentul pe care incerc sa-l folosesc cat mai bine pentru a imi/ne fauri planurile in continuare. Nu imi reuseste tot timpul. Uneori ma abat de la drum cu buna stiinta, lasand probleme mici sa devina mari. Si atunci ma cert gandindu-ma la problemele trecute si la cat de grele au fost ele in comparatie cu ce e acum.

Insa a ma simti bine sau nu tine de alegere, de filmul in care aleg sa ma situez, de povestea pe care aleg sa mi-o spun in fiecare zi. Asa cum imi spunea o prietena: “Ai grija cum alegi povestea pe care ti-o spui.”
Daca as alege sa ma simt rau, sa-mi fac probleme pentru viitoarele situatii cu care o sa ma confrunt ca femeie si mama singura, as rezolva ceva? Deloc. Prefer sa-mi creez o poveste frumoasa, ca acum avem un inger pazitor drag, care o sa ne ghideze si o sa ne sfatuiasca. Si ca lucrurile vor evolua si ne vor purta incet si sigur pe un drum bun. Asa ca aleg sa ma rog.

Si mai tine de rabdare. Mai ales de rabdarea cu mine. De a fi atenta la mine, la ceea ce simt, la ceea ce gandesc, la ceea ce traiesc. Si cand ceva devine inconfortabil, sa ma dau un pas inapoi si sa analizez, pe mine si situatia. Asta presupune timp si rabdare.

Si la un moment dat, probabil nu imediat, facand lucrurile astea, o sa fim si o sa ne simtim la fel de puternici sau mai puternici.
Asa ca oamenii puternici raman puternici, chiar daca uneori le ia un timp, mai scurt sau mai lung, sa-si dea seama ca pot trece peste orice.

Eu am ales. Voi ce ati alege?

Azi se implineste o luna. O luna de cand Madalin se stingea pe un pat de spital. Azi Madalin ar fi implinit 31 de ani. Luna asta s-au implinit 5 ani de la nunta noastra. Date, timp masurat. Facem asta constant. Mi-am promis mie ca azi va fi ultima data cand o sa masor timpul in ceea ce il priveste pe Madalin. El este acum eternitate, este pretutindeni si asa va fi.
Cat de mult conteaza astfel de date? Pentru mine nu prea mai conteaza. Conteaza mai mult fiecare zi, modul in care o traiesc, modul in care le arat celor dragi cat de mult ii pretuiesc. O faceam si inainte, o fac si acum poate mai mult, uneori sacaitor. Si nu imi pare rau. E felul meu de a imbratisa fiecare zi.
A fost un week-end putin straniu, cu o incarcatura sufleteasca mare. Am rememorat, mai ales acea ultima zi. Cu strangere de inima, cu cateva lacrimi, dar si cu zambet. Un week-end care s-a incheiat cu o baie in mare. O baie care a curatat orice urma de tristete, de nostalgie, de apasare a inimii. Am simtit o libertate incredibila, plutind pe mare, cu clipocitul apei in urechi, fara sa fie nimeni in jurul meu, aproape de geamandura, privind cerul albastru. Apa, eu si cerul. M-am simtit sus de tot si totusi jos. O legatura intre cer si apa. Am zambit din toata inima cu lacrimi in ochi si m-am rugat pentru liniste sufleteasca. As fi urlat dar n-am putut sa depasesc bariera asta. A fost, insa, momentul in care inima mea a plutit libera.
Azi nu am pe cine sa trezesc sau sa sun ca sa spun la multi ani, n-am cui sa transmit dragostea mea. Dar faceti-o voi. Luati in brate persoana draga de langa voi si oferiti si primiti iubire. Intrati in joc. Asa cum ii spuneam unei prietene dragi “Love is in the air”. Profitati. Nu asteptati pana maine.
Cat timp a trecut de cand nu ati mai facut asta? E timpul!
Iubiti-va si bucurati-va de viata!

As vrea sa va transmit din linistea pe care o simt. O liniste care vine dupa aproape 3 ani de suferinta si mai ales dupa un an cumplit. Nu pot sa descriu neputinta pe care am simtit-o zile de-a randul in fata durerilor lui Madalin, cand as fi vrut sa nu mai vad, sa nu mai aud, sa vreau sa fug si cand totusi ceva m-a tinut pe loc.
Si oricat de greu ar fi de crezut, pot sa zic ca am avut noroc. Cu oameni care au stiut sa ma indrume sa privesc lucrurile dintr-o alta perspectiva. Sa imi dea o palma virtuala peste ceafa ca sa merg mai departe. Si a functionat. De cele mai multe ori. Oricat de mult as fi vrut sa ma razvratesc, au fost acolo ei si voi toti.

Acum imi plac lucrurile simple. Si as vrea sa nu mai uit asta. Niciodata. Au fost ani in care am uitat poate.
Acum ma bucur.

Dupa 2 saptamani jumatate de departare, am fugit la Constanta sa-l vad pe Vladut. Si am condus dis-de-dimineata pe o autostrada aproape goala. Si m-am bucurat de fiecare clipa, cu muzica la maxim. De ce? Pentru ca era un lucru pe care Madalin il iubea, sa conduca masina, cu mine pe scaunul din dreapta, tolanita si dormitand. Acum m-am bucurat singura fizic, insa cu el in gand si fara sa dorm , de cerul senin, de verdele crud al campului, de macii infloriti, de maracinii de pe marginea drumului, de trenul intercity care m-a depasit degraba.

Iar la Constanta am regasit un baietel care mi-a sarit de gat bucuros sa ma vada. Si dialogul cel mai frumos:
“Vladut, cine te iubeste pe tine?”
“Mama.”
“Si mai cine?”
“Tata.”
nu m-a facut sa plang. Deloc. M-am bucurat, pentru ca asta stie si va sti. Ca tata il iubeste, chiar daca fizic nu mai e prezent.
Si am fost pe malul marii. Mi-am afundat talpile in nisipul fin si fierbinte, m-am intins pe nisipul cald si am privit cerul albastru, pescarusii si un zmeu care se agita in bataia vantului. Si am incercat si apa rece ca gheata.

Astea sunt lucrurile mele simple. Nu mai vreau lucruri complicate. Doar sanatate si un pic de noroc. Si sa imbratisez aceste lucruri simple ale vietii pentru Madalin, pentru mine si pentru Vladut.

Sunt niste versuri care m-au impins de la spate tot anul asta:
“But I will run until my feet no longer run no more
And I will kiss until my lips no longer feel no more
And I will love until my heart it aches
And I will love until my heart it breaks
And I will love until there’s nothing more to live for”

Sa pretuim viata asta oricat de greu incercati suntem. Tot timpul va exista ceva pe lumea asta pentru care sa merite sa luptam si sa traim. Doar trebuie sa deschidem ochii si sa privim in jur. Sa nu ne lasam prada suferintei si durerii. Iar cand se intampla asta, sa acceptam ajutorul celor din jurul nostru.

PS: stiu ca m-ati rugat cativa sa mai scriu. am scris. inca nu stiu daca voi mai tine public acest site. ma mai gandesc.