Azi am avut o nouă întâlnire cu medicii. Luni mi-au făcut o nouă biopsie de măduvă și astăzi urma să vedem care sunt rezultatele. Din păcate, nu sunt bune. Boala a repărut în măduvă osoasă. Deocamdată într-un procent mic (9%), dar este acolo. Evident că după toată perioada asta de dureri și nesomn, asta era o veste pe care nu vroiam să o aud.
Medicii de aici au analizat din nou cu atenție cazul meu și au hotărât să-mi administreze un tratament care va consta dintr-o cură de chimioterapie cu un medicament nou, urmată de o nouă infuzie de limfocite de la donator. Să sperăm că asta va elimina boala definitiv.
I-am rămas dator unui domn doctor cu care am stat odată la taclale cu o explicație mai amănunțită a unei afirmații de necrezut pentru el. Conform unui studiu, făcut destul de riguros după părerea mea, pacienții care dau în judecată un medic pentru malpraxis o fac din cauza atitudinii pe care medicul a avut-o față de ei și nu din cauza greșelilor profesionale propriu-zise. Cu alte cuvinte, percepția pe care pacientul o are față de profesionalismul medicului este influențată în primul rând de atitudinea cu care medicul abordează relația cu pacientul și mai puțin de calitatea actului medical în sine.
Știți ce se spune despre limitele corpului uman: că pot fi împinse incredibil de mult, cu ajutorul psihicului. Vă invit să citiți un excelent interviu cu Toma Coconea, omul care depășește limitele într-un mod aproape supranatural:
La 11 august 1999 Toma Coconea, campionul national la zbor cu parapanta avea bazinul fracturat si miinile rupte. Se ranise intr-un accident cu parapanta si era internat in spital. Si-a infasurat strins bazinul fracturat, a gasit un cal pe linga spitalul din Petrosani, l-a incalecat fara sa, s-a tinut de coama lui precum fetzii din povesti si-a ajuns in munti la niste prieteni care urmau sa se lanseze cu parapanta [...] în ziua aceea era eclipsa totala de soare; prietenii [...] l-au prins intre curelele parapantei si au facut, in tandem, manevre de lansare pentru ca Toma nu putea. Avea miinile rupte. [...] timp ce luna acoperea aproape cu totul soarele, Toma Coconea zbura.
Citiți interviul integral pe blogul Cristinei Bazavan.
Centrul de recoltare și imunologie San Raffaelle, Milano, pe la orele prânzului. Atmosferă destinsă, personal amabil, vreo 8 donatori de sânge conectați. În camera alăturată fratele meu termină cele 4 ore chinuitoare de stat lungit în pat. 4 ore în care sângele lui a fost filtrat și i s-au prelevat limfocite. Nu celule stem hematopoietice, ci limfocite, celule sanguine deja specializate. O doză bunicică din ele mi-a fost infuzată acum o oră, în cadrul ultimei cure de tratament al recăderii survenite acum 4 luni. Acesta e tratamentul revoluționar care se face de câțiva ani în câteva din centrele de vârf din Europa și din lume, pentru a elimina eventualele celule leucemice care ar mai putea exista prin măduva unui bolnav în situația mea. Înca câteva săptămâni de monitorizare a eventualelor efecte secundare și pot să zic că aproape am terminat și cu tura asta de tratament.
Unul din eroii mei a devenit Toma Coconea, românul care a ajuns pe locul 2 din 30 de participanți în competiția Red Bull X-Alps. Pe scurt, această competiție a presupus traversarea Alpilor de la E la V (Salzburg la Monaco) mergând pur și simplu pe munte sau zburând cu parapanta. Un traseu pe care Toma l-a străbătut in 14 zile, mergând aproape 1000 km pe jos prin munți, iar restul distanței zburând cu parapanta. Am făcut și eu câteva trasee montane, dar performanța asta mi se pare absolut incredibilă.
Am aflat de el de pe blogul Cristinei Bazavan, care cunoște bine povestea lui. O poveste aproape clasică: un român fără condiții de pregătire corespunzătoare (și-a încropit prima parpantă cu mâna lui), mânat de o pasiune și o dârzenie nebune, ajunge să se bată cu elvețienii și austriecii care au Alpii la ușă si toate condițiile necesare de pregătire … dar nu și aceeași nebunie! Deci avem de-a face cu încă un fenomen. E inevitabil să nu te întrebi de ce nu a câștigat. Din fața monitorului, stând cu fundul pe scaun, e atât de simplu să-ți dai cu presupusul în direcția asta. Probabil că elvețianul Maurer (câștigătorul) a fost primul pentru că a avut o strategie mai bună, a fost mai calculat și a avut mai mare experiență și dexteritate în zbor. Cifrele sunt relevante: Maurer a zburat 1300km, Coconea doar 826km.
Așadar, cum zicea tot Cristina, parcă s-au înfruntat calmul si strategia lui Maurer cu parcursul haotic, dar inimos al lui Toma. Să zicem că așa a și fost.
Dar hai să ne imaginăm altceva: dacă ar fi colaborat calmul si strategia lui Maurer cu parcursul haotic, dar inimos al lui Toma? Dacă era o competiție pe echipe, cu parapante cu două locuri și cu o sfoară care să-i lege pe cei doi când mergeau? Dacă elvențianul ar fi condus zborurile și românul marșurile și amândoi ar fi influențat strategia echipei? Eu zic că ajungeau amândoi în 7 zile la finish nu în 12 (cât i-a luat elvețianului). Pentru mine asta e o lecție a acestei competiții individuale: mai mulți oameni care se completează pot forma o forță cu mult mai puternică decât suma forțelor individuale și pot realiza lucruri în consecință.
Tags: echipa, toma coconea
Ce-o să faci peste 6 luni? Cum te vezi în următorii 3 ani? Și ce planuri ai pentru iarna viitoare? Cred că sunt întrebări des întâlnite în conversațiile dintre prieteni, amici și cunoștințe, la interviuri și probabil în multe alte contexte sociale. Și răspunsul este de obicei unul lung, cu o descriere frumoasă a unor țeluri, cum vrei să ajungi la ele, cum îți imaginezi drumul și așa mai departe.
Am afirmat acum ceva vreme (și rămân la aceeași părere) că, atâta vreme cât voi dovedi leucemia, un lucru bun pe care l-a adus boala asta este că eu (îmi) răspund atipic la întrebările de mai sus. Confruntat fiind cu o incertitudine peramanentă a timpului, 6 luni mi se pare mult, mult timp. Vorbeam cu cineva despre un moment care mi-ar plăcea să se petreacă peste 20 ani … și realizez deodată că pentru mine 20 ani înseamnă aproape o eternitate, că dacă peste 20 de ani s-ar întâmpla ce-mi imaginez eu acum, aș fi cel mai mulțumit om de pe pământ care ar ajunge la vârsta de 50 de ani.
Așadar, îmi fac și eu planuri de viitor. Numai că sunt mult mai simple și nu mă obosesc să-mi imaginez decât foarte succint drumul necesar pentru îndeplinirea lor. În schimb am învățat să profit de ziua de azi, pentru că doar ea există cu adevărat. Într-o lume în care schimbarea e singura constantă, planurile noastre pot fi date peste cap cu prea mare ușurință. Și atunci zic că-i mai plăcut să mă ancorez bine în realitatea și lumea ce mă înconjoară azi, pentru că o să profit cum trebuie de ea, o să o cunosc mai bine și o să văd mai bine semnele schimbării.
În sfârșit s-au hotărât medicii asupra programului de consolidare. Se pare că vacanța s-a instalat și aici de ceva vreme, pentru că au tot așteptat rezultatele unor analize. Vestea bună e ca și după a doua cură de citostatice sunt în remisie completă, așa că ei au decis asupra unui program de consolidare care va dura (cel puțin) o lună, timp în care eu va trebui să stau aproape de spital pentru monitorizare. N-ar trebui să apară probleme deosebite, dar e totuși nevoie de o monitorizare frecventă.
Chiar de-aș putea însă să plec, tot n-aș putea pentru că mi-e foarte greu să merg. Asta datorită unei dureri intense care se instalează în piciorul stâng atunci când merg, durere cauzată (se presupune) de iritarea unor nervi din cauza deselor injecții făcute direct în coloana vertebrală. Urmează să fac analize mai amanunțite care ar trebuie să ne dea mai multe informații (sper) asupra cauzei. Și poate se găsește și un remediu sau pur și simplu va trece durerea (ar trebui să fie ceva temporar).
Vorbeam mai demult despre ce ar trebui să însemne succesul. Am găsit între timp și un exemplu concret: actorul Mihai Călin. Vă invit să urmăriți interviul de mai jos, în care o să găsiți un om mulțumit, poate chiar fericit cu fiecare zi din viața lui:
Cele mai comentate